Vâlcea urmează să găzduiască pe parcursul acestui an o serie de manifestări culturale şi religioase dedicate comemorării a 360 de ani de la moartea voievodului Matei Basarab şi 300 de ani de la curmarea în chip tragic a vieţii domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Ne vom afla, în 2014, la confluenţa a două momente uriaşe din istoria frământată a românilor în care cei doi mari voievozi au lăsat scrise pagini pline de glorie şi de lumină. Matei Basarab a fost, alături de Constantin Brâncoveanu, domnul care a ridicat cel mai mare număr de biserici şi mânăstiri (peste 30) din Ţara Românească. De asemenea, cultura îi datorează domnitorului Basarab începutul despărţirii de limba slavonă şi al introducerii limbii române în ritualurile religioase şi în literatura timpului, epoca sa fiind marcată de o strălucită înflorire culturală. A urcat pe jilţul domnesc în septembrie 1632, iar un an mai târziu a adus vestiţi meşteri să construiască Mânăstirea Arnota gândită a-i fi necropolă după plecarea sa din lume.
În aceiaşi ani termină lucrările de consolidare la Mânăstirea Govora pe care o înzestrează în 1637 cu o tipografie. De sub teascurile acesteia vor ieşi valoroase cărţi de cult între care „Psaltirea slavonească”, „Evanghelia învăţătoare”, totul culminând cu Mica Pravilă, intrată în cultura timpului sub numele „Pravila de la Govora”, fiind primul Codice de legi menit să apere, de atunci şi până astăzi, rânduielile, ordinea şi purtarea omului. Ca să dea la lumină aceste cărţi, tot Matei Basarab a înfiinţat la Râmnicu Vâlcea (undeva lângă Piaţa Centrală de astăzi) cea dintâi „ moară făcătoare de hârtie”.
Deşi nu i-a fost cetate de scaun, aşa cum nu a fost nici unui alt domnitor, Vâlcea a fost locul predilect pentru Matei Basarab de a zidi alte lăcaşuri sfinte. Împreună cu doamna sa, Elina, a mai înălţat fostul schit Slătioarele de la Ocnele Mari, dar a contribuit şi la construcţia celor două mânăstiri de pe Valea Otăsăului, fiindu-i alături lui Preda Brâncoveanu, bunicul celuilalt mare voievod, Constantin. Atins de o boală fără leac, Basarab s-a stins din viaţă la Târgovişte în ziua de 9 aprilie 1654, anul când tocmai venea pe lume celălalt mare domnitor, Constantin Brâncoveanu. Rămăşiţele pământeşti i-au fost aşezate în mormântul de la Arnota cu 4 ani mai târziu, ele fiind aduse de însuşi Patriarhul Macarie al Antiohiei. O viaţă voievodală de vrednică cinstire a fost pentru vâlceni şi pentru întreaga Ţară Românească şi cea a lui Constantin Brâncoveanu, ctitorul Mânăstiri Hurez, pe care şi-a dorit-o loc de veşnică odihnă, o dorinţă neîmplinită până în zilele noastre.
În interiorul bisericii celei mari de la Hurez o placă de marmură mai aşteaptă şi astăzi pentru a fi aduse osemintele celui ce a preferat să-şi piardă fiii, patru la număr, şi pe sine, la 15 august 1714, sub securea călăului din temniţele Stambulului decât să trădeze dreapta credinţă. Pentru jertfa sa, domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română şi trecut în rândul sfinţilor în vara anului 1992. Opera sa de căpătâi, Mânăstirea Hurez, s-a bucurat la rându-i de mare cinstire, în 1993, când a fost inclusă în patrimoniul mondial ca monument UNESCO.
