Nu le-a fost dat multora să-și clădească destinul cu aceeași seriozitate și temeinicie cu care au ridicat semețe construcții ce dăinuie peste secole. Însă lui Anghel Saligny i-a reușit! Acest român cu rădăcini străine, dar român cu tot sufletul s-a dedicat complet profesiei sale ziditoare, lăsând în urmă reușite tehnice impresionante, dar și laborioase lucrări publice și administrative.

La 9 octombrie 1890, în prezența regelui Carol I, echipa tânărului inginer Anghel Saligny demarează lucrările la proiectul căii ferate Fetești – Cernavodă, care includea și complexul de poduri dunărene. Cinci ani mai târziu, pe 14 septembrie 1895, suveranul bate ultimul nit la podul ce-i va purta numele o perioadă.

Proiectul lui Saligny, alcătuit din două poduri metalice, cel peste Dunăre și cel pe brațul Borcea, devine cel mai mare complex de poduri din Europa la acea vreme, o adevarată operă de artă inginerească!

Simbol al României moderne, podul de la Cernavodă este lucrarea care îi aduce făuritorului său recunoașterea unanimă a valorii.

Soarta a făcut ca Anghel Saligny să își intersecteze parcursul vieții cu un cărturar având și el vocația ctitoritului: Ioan Bianu. Dedicat lumii cărților și trăind în mediul academic, acesta avea să relateze emoțiile resimțite în ziua inaugurării podului, într-o scrisoare datată 11 ianuarie 1911:

„Toți în jurul meu erau cuprinși de entuziasm și lăudau, fiecare în felul lui, pe inginerii români și pe conducătorul lor; toți se simțeau crescuți ca Români, în fața măreției lucrării, despre care puteau zice «este a noastră și este făcută de noi». Când cele 15 locomotive legate una de alta au sburat peste pod cu o iuțeală amețitoare, în țipătul ascuțit al fluerelor lor, în urletul sirenelor de la toate vapoarele și în bubuitul tunurilor de pe țărm, entuziasmul s-a schimbat în delir (…) Așa am fost cuprins și eu atunci de admirație pentru activitatea domnului A. Saligny”.

Însă intrarea lui Saligny în rândul „nemuritorilor” a fost una dificilă. Primul scrutin nu i-a fost favorabil, lipsindu-i câteva voturi necesare. Cu tact și înțelepciune, președintele forului, Nicolae Kretzulescu, a organizat o excursie pe Dunăre pentru academicieni, iar aceștia, la vederea uimitorului pod de la Cernavodă, au întrebat cine l-a proiectat și realizat. Răspunsul i-a surprins: „Cel pe care l-ați respins la scrutinul de acum câteva zile”. Astfel că, la următoarea rundă de vot, Anghel Saligny a fost ales cu unanimitate.

Apropierea dintre cei doi intelectuali marcanți a continuat, manifestându-se în mod deosebit între anii 1907 și 1910, când Anghel Saligny a fost Președinte al Academiei Române.

Despre academicianul Saligny, Ioan Bianu vorbea elogios într-un cuvânt de recunoștință:

„În această instituție, de care mi-a fost și-mi este legată viața, dl Saligny apăru un om de un fel nou. Văzusem filologi tari la discuții și la argumente (…), ascultasem oratori care te fermecau cu frumusețea vorbei și cu eleganța frazei lor, scriitori din pana cărora curgea stilul armonios (…). Domnul Saligny este întâiul care gândește și își exprimă gândirea prin linii. Nu vorbește și nu scrie decât rar și numai atunci când necesitatea îl silește spre a explica altora gândirea sa”.

Sobrietatea, empatia și simțul practic ale lui Anghel Saligny, devenit Președinte al Academiei Române, se manifestă și în noua poziție. Sub conducerea sa, sunt adoptate Regulamentul fondului de pensiuni și Regulamentul pentru serviciile Academiei, ambele venind în sprijinul funcționarilor instituției, care-i mulțumesc oficial printr-o scrisoare.

Anghel Saligny „deprins, cum este, cu organizarea și conducerea unor servicii mari, unde atribuțiile și răspunderile trebuie să fie bine lămurite, domnul Saligny a văzut îndată punctele slabe și lipsurile serviciilor noastre, dezvoltate și organizate în mod cam patriarhal, și cu cea mai mare delicatețe, căutând să nu atingă pe nimeni, a adus îndreptări și îmbunătățiri. Îngrijirea sa principală era stabilirea răspunderilor și asigurarea stabilității lucrătorilor”, remarca Ioan Bianu, în același cuvânt menționat.

Și nu este de mirare că, în baza prețuirii reciproce dintre acești doi intelectuali devotați misiunii publice, Anghel Saligny avea să-l propună pe Ioan Bianu Director general al Administrației Academiei Române, fiind primul titular al acestei importante poziții. Puterea extraordinară de muncă și devotamentul pentru slujirea națiunii l-au ajutat pe Ioan Bianu să facă față simultan acestei însărcinări complexe, ca și activității sale în fruntea Bibliotecii Academiei Române.

Se poate spune, așadar, că din întâlnirea și colaborarea dintre aceste mari personalități ale culturii noastre, România a avut numai de câștigat. Ceea ce au clădit acești oameni excepționali pentru viitor continuă să reziste. Și dați-mi voie ca, în acord cu admirația pe care Ioan Bianu și-a declarat-o deschis față de munca și opera lui Anghel Saligny, să omagiez și eu amintirea acestui constructor genial, căruia avem astăzi datoria să-i mulțumim.

N.R. Domnul Nicolae Noica este directorul Bibliotecii Academiei Române, fost ministru al Lucrărilor Publice, profesor