Palatul Sindicatului Ziariştilor

717

de Sidonia Teodorescu

Fiu al arhitectului Dimitrie Berindey (1831-1884), Ion D. Berindey (1871-1928) a studiat arhitectura la Şcoala de Arte Frumoase din Paris, pe care a absolvit-o în anul 1897. Reîntors în România, Ion D. Berindey îşi deschide propriul birou de arhitectură într-o epocă de pionierat pentru arhitectura românească. Din ansamblul creaţiei sale ce se desfăşoară pe parcursul a trei decenii (1898-1928), unele dintre cele mai cunoscute clădiri sunt: Palatul Gheorghe Grigore Cantacuzino (astăzi, Muzeul George Enescu) situat pe Calea Victoriei, Casa George G. Assan (azi, Casa Oamenilor de Ştiinţă), din piaţa Lahovary, Sindicatul Ziariştilor (astăzi, Teatrul Foarte Mic) în Bucureşti, Palatul Administrativ din Iaşi (astăzi, Palatul Culturii), ridicat pe temeliile fostei Curţi Domneşti.

Între anii 1912-1921, Ion D. Berindey primeşte comanda Palatului Sindicatului Ziariştilor (azi, Teatrul Foarte Mic), din bulevardul Carol I, nr. 21, colţ cu strada Jean-Louis Calderon (pe atunci, strada G. C. Cantacuzino). Sindicatul Ziariştilor din Bucureşti a reuşit să-şi construiască un palat cu bani adunaţi de la diferite instituţii şi pe un teren obţinut gratuit, de la primăria Capitalei. Preşedintele Sindicatului era Ion Procopiu, membru marcant al Partidului Naţional-Liberal, pentru care Berindey a construit în 1911, o reşedinţă din lotizarea Ioanid, situată pe strada Dumbrava Roşie, nr. 5 şi care era căsătorit cu verişoara primară a arhitectului, Irina Procopiu, născută Berindey, doamnă de onoare a Reginei Maria.

Situat pe un teren central, de formă triunghiulară, la intersecţia a două străzi, imobilul ocupă aproape toată suprafaţa acestuia, rezultând un volum compact, desfăşurat pe patru niveluri, cu faţade la străzile ce formează un unghi ascuţit, care se racordează printr-un volum semicilindric, încununat de o cupolă. Pentru anteproiectul Sindicatului, Berindey a desenat în 1912 o perspectivă la două puncte de fugă, în care volumul de colţ al clădirii este scos în evidenţă. Impresia de elansare este accentuată de unghiul ascuţit pe care străzile îl fac şi de înălţarea acoperişului cu o cupolă cu lanternou, prevăzută cu o lucarnă pe colţ, bogat decorată.

O primă variantă de faţadă a acestuia este realizată la 25 ianuarie 1913, o alta cu cupola ce marchează colţul înălţată este datată ianuarie 1914. Autorizaţia de construcţie este obţinută la 31 octombrie 1915[1].

Construcţia Palatului Sindicatului Ziariştilor a fost întreruptă în 1916, în timpul Primului Război Mondial, reluată în 1919 şi terminată în 1921/1922[2]. Execuţia clădirii a fost încredinţată antreprenorului Tiberiu Eremie[3]. Ca la toate clădirile sale, Ion D. Berindey dirija şi supraveghea lucrarea.

Din punct de vedere funcţional, clădirea a fost concepută drept imobil de raport, cu sală de spectacol  la etaj şi mezanin şi prăvălii la parter.

Intrarea în holul principal se face printr-o poartă ce era acoperită de o copertină (marchiză) din sticlă şi metal, situată în axul faţadei dinspre bd. Carol. După ce se trece de o succesiune de holuri axiale, accesul spre etaj se realizează pe o scară balansată cu balustradă din fier forjat, proiectată de arhitect în maniera sa caracteristică. Ion D. Berindey a fost un pionier al realizării balustradelor, porţilor şi grilajelor din fier forjat în România. Piesa principală, sala de festivităţi, bogat decorată, ocupă etajul I şi în prezent este folosită pentru reprezentaţiile Teatrului Foarte Mic. Arhitectul a prevăzut o supantă în sala de festivităţi. La etajele 2 şi 3, funcţiunea iniţială, aceea de locuinţă, s-a păstrat până astăzi. În desenele realizate de arhitect între anii 1921-1922[5], arhitectul prevăzuse pe pereţii scenei, imitaţii de tapiserie Aubusson.

Deşi terminat în 1921, după Primul Război Mondial, Berindey păstrează cu mici modificări stilul ales încă din 1912 pentru faţade, acela eclectic, pe care îl folosise şi la majoritatea locuinţelor proiectate până atunci. Faţadele Sindicatului sunt tratate în registre orizontale, la parter golurile vitrinelor prăvăliilor sunt ample, la etajul 1 ferestrele franceze ce corespund sălii de adunări dau într-un balcon continuu, decorat cu sigla Sindicatului Ziariştilor, la etajele superioare, fiecărui gol de la etajul 1 îi corespund câte două goluri, iar la etajul al doilea, câte două ferestre sunt unite de balcoane din fier forjat deasupra cărora etajul al treilea are ferestre franceze. Construcţia este încununată de o cornişă proeminentă, un atic cu baluştri şi de acoperişul tip Mansart, prevăzut cu lucarne. Arhitectul foloseşte linii curbe, specifice Art Nouveau-ului, atât la exterior, cât şi în decoraţia interioară. Faţadele sunt decorate cu capete de lei şi de berbec, simbolizând „forţa şi poziţia primordială pe care trebuie să o aibă orice presă într-o ţară care se consideră liberă”[6], respectiv îndrăzneala şi spiritul combativ. Decoraţiile sunt de tip heraldic şi simbolice, sunt folosite elemente vegetale şi animale, simboluri ale presei – sulul de hârtie încrucişat cu o pană.

În fondul Ion D. Berindey al Cabinetului de Desene şi Gravuri al Muzeului Naţional de Artă al României, se păstrează numeroase desene ale arhitectului realizate de-a lungul timpului pentru Sindicatul Ziariştilor, reprezentând faţade, secţiuni, schiţa sălii de serbări, diferite detalii ale scenei, foaierului, scării, detalii de interioare şi de faţadă etc.

Clădire reprezentativă pentru istoria presei româneşti, construit de două mari personalităţi – arhitectul Ion D. Berindey şi antreprenorul Tiberiu D. Eremie, edificiul, aflat astăzi în stare avansată de degradare, ar trebui să fie inclus în lista monumentelor istorice şi restaurat, pentru a evita distrugerea sa.

 

Notă :

Textul este un fragment din cartea „Ion D. Berindey” în curs de apariţie la editura Vremea, colecţia „Planeta Bucureşti”, seria „Mari arhitecţi bucureşteni”.

 

Bibliografie selectivă:

Olariu, Elena, I. D. Berindei (1871-1928): proiecte de arhitectură: palatele urbane, Bucureşti, editura Muzeul Naţional de Artă al României, 2012.

Teodorescu (Gheorghiş), Elena-Sidonia, Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic, Bucureşti, UAUIM – teză de doctorat, 2013.

Teodorescu, Virgiliu Z., Tiberiu D. Eremie. Un om de omenie – un demn exemplu de urmat, Bucureşti, editura A.G.I.R., 2013.

 

Arhive:

Muzeul Naţional de Artă al României, Cabinetul de Desene şi Gravuri, fondul Ion D. Berindey.

Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Administraţie Publică, Serviciul Arhivă Acte Administrative (Arhivele PMB).

 

---