Inconsecvenţa politică, economică şi mai ales de decizie este plaga care a erodat în ultimele două decenii, din interior, România şi pe locuitorii ei. Pentru că s-a schimbat atât de des conducerea companiilor de stat, primăriilor, guvernelor şi chiar a umililor funcţionari care servesc vremelnic interesul unuia sau altuia dintre „stăpâni”, niciodată nu va exista performanţă economică, decât, poate, doar în declamaţiile de la televizor.
Un studiu efectuat în anul 2013, şi publicat în Harvard Business Review identifică o legătură directă între lungimea mandatului unui director general şi performanţa companiilor, măsurată în acest caz prin randamentul acţiunilor pentru investitori. Studiul, realizat de o echipă de cercetători condusă de profesorul Xueming Luo de la University of Texas din Arlington, are în vedere 356 de companii americane pe o perioada de 10 ani. În urma analizei, a reieşit că durata cea mai bună pentru mandatul unui director general este de minim 4,8 ani. Această durată pare a maximiza rezultatele relaţiilor angajat-companie şi companie-clienţi, elemente care conduc apoi la performanţe superioare pentru investitori. În schimb, în România, lungimea mandatelor de director general al celor mai mari companii româneşti de stat a fost în ultimii 5 ani de 1,3 ani, adică numai 15 luni. Această medie este, de fapt, chiar ridicată prin câteva excepţii, dat de 2-3 mandate mai lungi, mediana fiind de fapt mai joasă, de numai 11 luni.
Aceste cifre nu fac decât să confirme faptul că schimbarea şefilor nu poate fi decât bucuria nebunilor şi că oricărei companii, instituţii publice sau ţări îi scad semnificativ şansele de a fi performantă în condiţiile în care conducerea i se schimbă la intervale de timp de nici măcar un an, sau, în cazul primăriilor, la 2 – 4 ani.
După ruperea USL, mulţi sunt cei care îşi fac deja visuri de mărire, cu privire la ocuparea posturilor rămase libere în urma „expulzării” liberalilor din toate posturile de directori, directori adjuncţi sau viceprimari, fără să se gândească la faptul că le-ar putea veni şi lor rândul la schimbare, cât de curând. Aşa s-a ajuns ca, în puţinul timp cât îi este permis fiecăruia să ocupe o funcţie de conducere, „să fure cât poate”, din această postură, pentru a-şi umple şi puşculiţa pentru zilele grele din opoziţie. Mulţi liberali plâng acum cu lacrimi de crocodil, sau chiar cu hohote adevărate apropiata plecare de la puşculiţa publică, dar mişcarea lui Antonescu este cât se poate de periculoasă, având în vedere că PNL ar putea avea, cu puţin ghinion şi ajutor din umbră din partea lui Băsescu soarta PNŢCD, care a dispărut, practic, de pe harta politică în urma unei mişcări asemănătoare.
În orice post nou, mai ales în cele de conducere, primul an este de acomodare, de acumulare de informaţii, de elaborare a unui plan strategic de atingere a obiectivelor şi abia al doilea an presupune demararea planului de implementare a planurilor propuse, pentru ca în anul al treilea să se vadă roadele masurilor decise în primul an. Drept urmare, evaluarea corectă a unui manager nici măcar nu se poate realiza obiectiv înaintea acestui interval. În condiţiile schimbărilor continue de la conducerea instituţiilor, performanţa economică poate fi exclusă din start; iar, prin aceste schimbări rapide, statul lasă impresia că nici nu cere, de fapt, calitate în aceste funcţii.
România a avut numai 8 ani de scădere economică în trei perioade, în ultimii 24 de ani, dar scăderea din cele trei perioade a fost atât de violentă încât cei 16 ani de creştere nu au putut decât cu greu să o compenseze. Faţă de 1989, România are astăzi un PIB real mai mare cu numai 32,8%. Pentru a recupera numai scăderea brutală din anii 1990-1992, România a avut nevoie de 11 ani. În 1992, cel mai prost an de după 1990, PIB-ul ajunsese la 75% din valoarea de plecare, din 1989. În euro, PIB-ul este azi 140 de miliarde de euro, de 3,5 ori mai mare decât în 1989, dar creşterea reală nu urmează acelaşi trend. Dacă România va fi pe creştere economică şi în 2014 de măcar 1,7%, atunci abia anul acesta va fi atins nivelul din 2008. Din păcate, dacă nu avem parte de destabilizare din exterior, atunci avem grijă să o inventăm singuri, aşa cum o dovedesc acum liderii USL.
