Să călătoreşti la Venetia e ca şi când ai asculta muzică veche. Pe măsură ce pătrunzi în atmosfera ei, îi cunoşti cotloanele, tainele, luminile şi umbrele în diferitele ore ale zilei, îţi pătrunde în suflet şi te schimbă pentru totdeauna. După ce ai fost acolo, nu mai poţi să fii la fel ca înainte. Să fii calător la Veneţia nu e ca şi când ai merge în excursie în orice alt loc, oricât de celebru sau încântător. O călătorie la Veneţia este o călătorie spre tine însuţi.
Unul dintre clişee spune că Veneţia e oraşul îndrăgostiţilor, şi dacă nu te duci îndrăgostit la Veneţia, atunci cu siguranţă te întorci aşa. Dar cum nu cred în clişee, am fost acolo cu copilul meu de zece ani, care demult îşi dorea asta. Şi chiar dacă nu a avut nici Disneyland şi nici măcar vreun loc de joacă, nici nu a fost perioadă de carnaval, a fost şi pentru el o experienţă de neuitat. Într-o seară s-a oprit la un colţ, pe un pod care traversa un canal mic, era linişte, doar zidurile vechi ale unei clădiri anonime, undeva din spatele Pieţei San Marco şi a spus: aş putea să stau aici toată viaţă să mă uit.
Am văzut Canal Grande pe înserat, când lumina roşiatică se reflectă în apă şi în geamurile celebrelor palate, când luminile aprinse deja în case dau la iveală în fiece salon candelabre de Murano şi interioare luxuriante, l-am văzut la amiază, în plin soare şi agitaţie turistică, si noaptea, când multe palate, aproape toate, sunt cufundate într-un întuneric deplin, amplificat de negrul apei. Noaptea pe Canal Grande e ca şi cum ai fi în altă lume, care e dintotdeauna la fel si va fi mereu neschimbată. E fascinant şi te cuprinde frica.
Piata San Marco e atât de aglomerată în luna august, încât nu mai ai loc de romantism. Doar dimineaţa la prima oră şi noaptea târziu mai prinzi un pic. Miile de turişti care stau la cozi imense ca să intre în basilica San Marco şi în Palatul Dogilor sunt mai cu seamă asiatici, (japonezi, am presupus) oameni cu răbdare, care şi-au pus în gând să nu renunţe, dacă tot au ajuns la Veneţia. Prin forţa lucrurilor, romantica Piaţă San Marco este, în fecare seară, plină de gunoaie. Piaţa e parcă mai frumoasă seara, când cozile dispar, iar oamenii se plimbă în voie, admirând sau pur şi simplu bucurându-se de atmosferă. La celebra cafenea Florian cântă, după cum se ştie, o orchestră de români, iar dacă se nimeresc cumva români printre clienţi, cântă Ciocârlia şi alte bucăţi de ale noastre. Nu am intrat la Florian, auzisem că o îngheţată e 25 de euro, dar am mâncat îngheţata noastră la cornet în faţă, pe scări, ca Audrey Hepburn în Mic dejun la Tiffany.
Am fost fericiţi să ne plimbăm ore întregi pe străduţele din spatele Pieţei San Marco şi pe cele de la Rialto, să ne oprim pe câte un pod mic şi să ne uităm la gondole, să ne întrebăm ce se ascunde în spatele unei uşi mici care dă direct spre canal, sau să visăm privind un zid cu pietre înverzite de muşchi, la un colţ pustiu, pe un mic canal, care, nu ştiu de ce, ni s-a părut cel mai frumos loc din Veneţia.
Am străbătut străduţe înguste ca nişte coridoare şi am ajuns în pieţe mici şi pustii. Într-una din piaţete, într-o casă de pe o străduţă numită dramatic Calle della Morte, o femeie îşi punea chiloţii la uscat într-un mod total lipsit de dramatism.
Am mâncat paste, fructe de mare şi o pizza atât de bună de parcă ar fi fost făcută de Dumnezeu, după cum a spus fiu-meu.
Am stat două ore la Hard Rock Cafe, cu pagerul în mană, care să ne anunte când prindem un loc la masă ca să mâncăm un burger hard rock, sub poza Rolling Stones. Dar era atâta lume că până la urmă am fost nevoiţi să renunţăm la burger şi la Mick Jagger.
Am observat că gondolierii se împart în două categorii: cei de lux, din zona San Marco, din faţa hotelurilor de lux, sub brandul Paul and Shark, îmbrăcaţi ca-n vederile cu Veneţia, curaţi, arătoşi, tineri, atletici, care stau drept în gondolă şi o mânuiesc cu măiestrie şi ceilalţi, de pe canalele mici şi lăturalnice, mai burtoşi, mai prost îmbrăcaţi, unii chiar cam nespălaţi, cu tricourile marinăreşti pătate, care se ceartă între ei dacă se încurcă atunci când trec pe sub poduri şi cu orice altă ocazie. Iar la prânz, mai adorm la umbra unui pod, că oameni sunt şi ei. Unii , ca să-şi facă gondolele mai atractive, le împodobesc cam la fel cum sunt trăsurile care plimbă românii prin Mamaia. Cei mai mulţi pasageri ai gondolelolor erau tot japonezi. Oameni serioşi, spre deosebire de noi, care am considerat că 100 de euro pentru o plimbare e prea mult.
Am întâlnit români la Veneţia: unul, chelner la o trattoria din centru, plecat de cinci ani din România, îşi face o casă în România cu banii câştigaţi, dar nu se întoarce. O vînzătoare la un magazin de ochelari de soare e plecată de 12 ani şi nu are de gând să se mai întoarcă vreodată în ţară. La o terasă mică, îşi face veacul un acordeonist ţigan care cântă din gură în italiană, dar nimeni nu-l bagă în seamă. Alţii sunt ziua cerşetori şi noaptea vânzători de tot felul de mingiuţe şi alte jucării luminoase în Piaţa san Marco.
Mai la deal de San Marco, pe seară, o femeie în vârstă, care se odihnea pe aceeaşi bancă cu noi, avea cu cineva o discuţie telefonică, într-o moldovenească pură, despre un bărbat nevrednic: auzi tu, nici măcar să puie ciment pe jos n-o fost în stare.
Aş mai avea atâtea de povestit despre cele trei zile. Dar poate alta dată. Prietena mea, pictoriţa Nora Blaj, mi-a răspuns la o întrebare pe care mi-am pus-o prima dată cu zece ani în urmă, când am fost prima dată laVeneţia., dar mi-am pus-o şi acum. Nu am înţeles de ce Veneţia, deşi e atât de frumoasă, mi se pare atât de tristă. Ca un artist ce este, Nora a găsit răspunsul cel mai frumos. Mi-a spus, şi o cred, că, mai degrabă decât tristeţe, Veneţia are un soi de melancolie devastatoare. „Cumva”, mi-a spus ea, „locul ăla plin de măşti te obligă să renunţi spontan şi dureros la măştile ta”
