Dacă surprinde zicala, este de aşteptat.De obicei, e folosită pentru a explica faptul că, după mai multe drumuri făcute spre a se umple cu apă, el, ulciorul, se poate sparge. Din diferite motive: fie se sperie de o nălucă, fie se împiedică, fie cine-l poartă – dacă există cineva – nu e atent şi-l pocneşte de vreun par ieşit în cale, dar mai ales – dacă drumul este la întoarcere – apa din ulcior se împrăştie şi s-a prăpădit toată strădania de a o căra.
Şi, apropo de apă, eu una cred în acest element, tămăduitor şi încărcat de o energie nebănuită pe care, regret, dar mulţi dintre noi nu o cunosc, nu o apreciază şi, mai cu seamă, nu ştiu s-o folosească. E sfântă şi vitală (la noi şi cea minerală!).
Dar, în fond, ce vreau eu prin această apariţie editorială, să-i zicem. Să încerc să mă fac auzită, înţeleasă, într-un fel mai omenesc. Să nu şochez, să nu fac morală, să nu fac valuri, să nu înjur(deşi uneori îmi vine, ca oricăruia dintre noi!), să nu bat pe nimeni, dar să strig, în felul meu.
Felul meu? Ah, greu de spus. Felul meu, s-ar putea spune, începe să se nască tot mai rar. Fără modestie. De ce? Pentru că în mine se află un fel de a fi căruia îi pasă de ceilalţi. De ceilalţi care merită. Care, poate, suferă. Care NU ŞTIU. Se poate spune: Ei, şi? Cu ce îi poţi TU ajuta? Cu ce le schimbi TU soarta? Faci pe deşteapta…
E drept, nu am atâta putere, să schimb ceva. Puterea înseamnă bani, ea se obţine cu bani, mulţi, nenumăraţi, trebuie ,,unsă,, cu bani… Pot doar să mă definesc ca om, repet, căruia îi pasă şi care poate doar să vrea să fie un exemplu în a şti să aprecieze viaţa. În a o respecta. Banal, pentru anumite exemplare umanoide, chestia asta cu viaţa. E de la sine înţeles că, probabil, o ,,apreciază,,. Depinde însă, cum…
Exemplele din jur, din viaţa noastră recentă, sunt foarte numeroase, dar… în sens invers. Trăim urât, ne încrâncenăm, ne urâm, ne zbatem, ne minţim, ne omorâm! Adică ne luăm viaţa. Ne luăm viaţa, dar nu în mâini!… Ci, la propriu. Credinţa mea în viaţă, în frumos, în ideal (ce cuvânt stupid, nu?), în energia apei şi în puterea copacului înverzit devine penibilă pentru cei mulţi care au apărut prin preajmă, dar îmi slujeşte să mă apăr şi să-mi trăiesc viaţa onest. Şi chiar să-mi port cu grijă ulciorul plin cu apă şi să reuşesc de mulţi ani, destui, să nu-l sparg şi să nu-mi risipesc în zadar energia acumulată. Ăsta este felul meu de a fi, dacă interesează pe cineva.
Ar fi bine, ne-ar folosi să ne uităm mai cu drag în jur şi, fireşte, să ne străduim să nu spargem ulciorul cu apă sfântă…
Străduiţi-vă, oameni, că altfel ne bate Dumnezeu! Şi – să recunoaştem – ne cam bate, nu?!
