Creată de Dumnezeu în a şasea zi, Gradina Raiului, locul de unde au fost izgoniţi Adam şi Eva după comiterea Păcatului primordial – culegerea rodului din Pomul Cunoaşterii – a aprins mereu imaginaţia oamenilor, care i-au căutat urmele în diverse colţuri ale lumii terestre. Pornind de la puţinele indicaţii topografice din Biblie, diverşi cercetători au localizat Edenul ba în Irak, ba în Europa, pentru ca, mai nou, să se pretindă că s-ar fi aflat în Turcia.

 Adam şi Eva au locuit la… Gobekli Tepe

Arheologi, istorici, comentatori ai Bibliei sau simpli aventurieri caută de secole posibilele dovezi ale existenţei Grădinii Raiului pe Pământ şi nu în cer, ca spaţiu simbolic al vieţii de apoi. Reprezentările paradisului terestru originar au diferit de la o epocă la alta, de la imaginea Sfântului Ierusalim trecând prin varianta grădinii franceze în stil baroc, pentru a ajunge, în vremuri moderne, la frumuseţea sălbatică a unui peisaj străvechi, o lume dinaintea civilizaţiei. În Biblie scrie că în Rai izvorau 4 râuri importante: Tigru (Hidechel), Eufratul, Gihonul şi Fisonul. Primele două se găsesc în Irak/Mesopotamia, dar despre celelalte, nimeni nu ştie unde s-ar afla. Se presupune chiar că ar fi fost afluenţi ai celorlalte ape curgătoare, secaţi între timp. „Un râu ieşea din Eden şi uda grădina; iar de acolo se împărţea în patru braţe. Numele unuia este Pison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur. Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bdeliu şi piatră de onix. Numele râului al doilea este Gihon; el înconjoară toată ţara Cuş. Numele celui de al treilea este Hidechel: el curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul”.(Facerea 2:10-14). Raiul biblic este amplasat „spre est în Eden”, denumire desemnând astfel un teritoriul mai extins, constituind unul din cele patru locuri sfinte de pe Pământ, alături de Muntele Sinai, Muntele Zion din Ierusalim şi Muntele de la Răsărit (adesea echivalat cu Muntele Ararat). Or, cumulând faptul că Araratul (Agri Dagi) este cel mai înalt vârf din regiunea estică a Turciei, având 5137 m, şi că de aici izvorăsc Tigrul şi Eufratul, era normal ca zona să stârnească interesul căutătorilor Raiului. Săpăturile arheologice au scos aici la iveală urme ale unei civilizaţii căreia practicarea agriculturii, dar şi prelucrarea metalelor nu-i erau străine. În situl de la Gobekli Tepe şi împrejurimi, o fâşie de 2000 km întinsă de la Mediterana la Golful Persic, au fost găsite chiar cele mai vechi urme ale scrisului, demonstrând că regiunea a cunoscut o perioadă timpurie de înflorire, favorizată de generozitatea naturii şi de condiţiile climatice blânde. De aici şi concluzia că posibila locaţie a paradisului terestru de acum mai bine de 11 milenii ar fi chiar Gobekli Tepe, după cum nota revista „Descoperă”.

Cum a stricat Saddam Edenul

Alte ipoteze situează Grădina Raiului în spaţiul cuprins între nordul Mesopotamiei în Irak, Africa şi Golful Persic. În 2004, experţii O.N.U. au demarat un proiect destinat salvării şi conservării mlaştinilor sudice ale Irakului, zonă despre care unii exegeţi biblici susţin că ar fi găzduit Edenul, iar alţii – că ar fi devenit destinaţia lui Adam după izgonirea din Rai. Cert este că fostul dictator Sadam Husein a creat aici un adevărat dezastru ecologic, ordonând drenarea şi secarea mlaştinilor ce mărginesc Tigrul şi Eufratul, în scopul pedepsirii revoltelor populaţiei şiite locale. Din fericire, potrivit „Discovery”, în urma intervenţiei de ultim moment, circa 58% din suprafaţa de 20.000 km pătraţi a mlaştinilor s-a salvat. Arheologul Juris Zarins a susţinut, la rându-i, bazându-se pe date obţinute prin satelit, că Grădina din Eden ar fi fost situată la capul Golfului Persic, unde râurile Tigru şi Eufrat se varsă în mare. În opinia sa, Gihonul biblic corespunde cu Al-Qurnah din Irak, iar Fisonul – cu sistemul de râuri Hafar Al-Batin ce scălda cândva partea acum secată a peninsulei arabe. O altă ipoteză a fost avansată într-un documentar difuzat pe canalul History Channel: lângă intrarea râurilor Tigru şi Eufrat în Golful Persic sunt urme geologice a două râuri fosilizate cu mii de ani în urmă, putând fi vorba de Fison şi Gihon. Grădina Edenului ar fi fost, prin urmare, o vale fertilă inundată atunci când mările au crescut peste nivelul celei mai joase trecători din munţii de lângă prezenta strâmtoare Ormuz. Ideea văii este contrazisă de versiunea prezentată pe constiintaortodoxă.ro, unde se arată că topografia Raiului, aşa cum apare ea în Cartea Facerii, sugerează un loc la înălţime, nu jos, şi în plus, în Iezechiel 28, Raiul este atât „grădina lui Dumnezeu” (v. 13) cât şi „muntele cel sfânt al lui Dumnezeu” (v. 19). Iar dacă unii cercetători au încercat o suprapunere între mitul creaţionist sumero-babilonian Enuma Eliş şi Geneză, rezultând că Edenul s-ar fi putut afla în străvechiul centru comercial Dilmun (azi Bahrein), cu o altă interpretare a venit arheologul David Rohl, potrivit căruia a existat nu una, ci… două Grădini ale Edenului! Una originală, înainte de Potop, aflată în nord-vestul Iranului, şi alta după diluviu, în insula Bahrein. Această din urmă localizare a fost îmbrăţişată şi de Geoffrey Bibby şi alţi câţiva arheologi, de la Muzeul Preistoric din Aarhus, Danemarca.

Paradisul din Missouri, China sau Atlantida

Căutările îndârjite i-au condus pe alţi cercetători în Ierusalim, la izvorul râului Gihon, dar şi pe valea Ribble din Anglia sau în Mointeach Bharbhais din Scoţia, zone care ar păstra cumva ori caracteristicile geografice ale Edenului, orin ceva din pacea şi armonia acestuia. Există şi varianta mormonilor americani, din Biserica lui Iisus a Sfinţilor din zilele din Urmă, în care Grădina Raiului ar fi fost situată în Jackson County, Missouri. Tot în America, dar în cea sudică, a localizat şi Cristofor Columb Edenul, în sec. al XV-lea. Mai precis, când, în cea de-a treia călătorie, a aruncat ancora în faţa deltei fluviului Orinoco, a întâlnit o vegetaţie şi o climă atât de plăcută, încât a denumit regiunea „Paradisul Pământului”. Alţi misionari sau exploratori, precum Marco Polo, au identificat China cu leagănul omenirii, Sf. Toma d’Aquino situa Edenul la Ecuator, în vreme ce mitologia greco-romană menţionează Câmpiile Elizee ca o Grădină a Raiului. Există, desigur, şi interpretări potrivit cărora paradisul primordial nu reprezintă un loc geografic, ci unul simbolic sau un teritoriu de viaţă veşnică al celor binecuvântaţi, cum nu lipsesc nici ipotezele SF, conform cărora dispăruta Atlantidă ar fi fost „prima casă” a lui Adam şi a Evei.