Parisul. Îl ştim toţi. Cunoaştem influenţa pe care a avut-o la un moment dat asupra vieţii noastre culturale. Ceea ce poate nu ştiu mulţi e că „Noul Paris”, regândit din punct de vedere politic, economic şi social între 1852 şi 1870, replanificat din punct de vedere civic, a fost opera unui muzician: baronul Georges-Eugene Haussmann.

Un bun muzician, licenţiat atât al Conservatorului din Paris, cât şi al Dreptului. Avansat rapid din poziţia de subprefect al Neracului în cea de prefect al departamentului Sena, de către Pesigny, cel care mai târziu avea să primească titlul de duce, baronul Haussmann a avut şansa să fie desemnat chiar de către Napoleon al III-lea să facă un plan de reorganizare arhitecturală a Parisului, lucru pe care l-a acceptat imediat.

Napoleon al III-lea fusese influenţat de schimbările pe care le văzuse la Londra, oraş puternic transformat de revoluţia industrială. Parisul, care încerca să rupă la mijlocul secolului XIX legătura cu trecutul medieval, îi dădea şansa muzicianului Hausmann să devină un „arhitect” celebru. Ruptura de trecut a fost, desigur, grea. Pentru că nicio reformă nu se face fără o opoziţie crâncenă. Cu toate astea, Haussmann a reuşit să demoleze şi să reconstruiască peste 60% din Paris în acei ani. L-a ajutat probabil şi originea lui germană, care îi dădea cu siguranţă o seriozitate aparte. Dar şi prietenia cu arhitecţi renumiţi şi, ceea ce e foarte important, o susţinere din partea intelectualilor de elită ai vremii, Zola sau Baudelaire, altfel voci extrem de critice.

Sunt doar câteva date istorice legate de Paris mai sus şi, ceea ce am vrut să accentuez, e faptul că un om cu o viziune arhitectural-revoluţionară trebuie să fie mai mult decât un bun administrator, un bun arhitect, un vajnic stâlp de partid. Un oraş, o capitală, înseamnă şi spirit viu. Înseamnă tradiţie şi modernism laolaltă. Poate şi orgoliu naţional. Dar înseamnă să simţi încotro merge lumea şi să ştii spre ce mergi tu şi ce îi oferi ca să îi deschizi porţile. Ei bine, locul unde viziunea ta ca edil şi lumea largă se întâlnesc, făcând casă bună, reprezintă un act înalt de cultură.

Mi-aş dori pentru Bucureşti (o fostă copie a Parisului lui Haussmann, dar mutilată de comunism) o minte luminată. O personalitate în care spiritul riguros, germanic, să se întâlnească cu deschiderea spre cultura europeană. Şi, bineînţeles, îmi doresc un om la care să simt iubirea pentru această urbe în plină şi haotică extindere metropolitană. Poate îmi doresc prea mult. Prea puţin, la polul opus adică, ar fi să mă mulţumesc şi să accept ca oameni ca Udrea, Vanghelie sau Onţanu să aibă pretenţia că pot lumina acest oraş. Care cu „o frunză”, care căutând pe „goagăl”, care pipăindu-şi pe umăr „stelele”…. Voi puteţi să vă împăcaţi cu acest gând?

NR. Acest text a apărut şi pe blogul https://lilick-auftakt.blogspot.com/

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.