Râsul exploziv, în cascadă, al personajului eponim din filmul „Amadeus”, de Miloš Forman, este, poate, singura caracteristică autentică, neficțională, a genialului compozitor, portretizat în pelicula menționată mai degrabă ca o fire nevrotică, cu comportament scandalos și pe alocuri infantil. În viața reală, după cum reiese din biografiile muzicianului și din bogata sa corespondență de familie lăsată în urmă, omul Mozart era o persoană originală, dar cu mai puține stridențe decât ne-a fost înfățișat pe marele ecran. Însă umorul lui debordant, considerat astăzi ciudat și… excesiv (îndeosebi în latura scatologică, a se vedea așa-numitele Bäsle-Briefen, epistole adresate verișoarei sale, Maria Anna Thekla Mozart) rămâne definitoriu și constituie cea mai bună dovadă că, în fața încercărilor de actualizare a operelor sale, Mozart pur și simplu ar fi zâmbit cu bunăvoință. Sau ar fi râs generos.
Discuția despre „ce-ar fi zis Mozart?” a plecat de la reacțiile stârnite în spațiul virtual de montarea operei Don Giovanni în viziunea lui Andrei Șerban, la Opera Națională din București. Unii melomani s-au plâns că „penibilul” constatat la spectacol i-a determinat să plece la pauză. „Ce e destrăbălarea asta?”, s-a întrebat indignat un spectator, neînțelegând „de ce e nevoie să apară soliștii atât de sumar îmbrăcați” (de pildă, Donna Elvira în furou, iar alte cuceriri amoroase ale eroului principal – în sutien și bikini, n.m.). „V-ați întrebat vreodată dacă lui Mozart i-ar fi plăcut o astfel de reprezentare modernă?”, a plusat supăratul. „Nu aduceți vulgaritatea și în Operă!”, a scris altă comentatoare, oripilată de „multe scene cu sexualitate explicită, cu dansatori costumați sumar, boxeri și sutien”, puși să execute poziții statice „în reprezentări ale Kama Sutrei”.
Desigur, e dreptul plătitorilor de bilete să fie dezamăgiți de actul artistic și să-și spună oful. Doar că se cuvin făcute câteva precizări. Mai întâi, că spectacolul figurează de ceva vreme în repertoriul ONB, a fost comentat pe larg în presă și promovat cu imagini pe pagina Operei, prin urmare se știa dinainte ce fel de montare este: una modernă și provocatoare. Or, a te plânge după aceea că ai nimerit în… Kama Sutra este incorect și chiar exagerat. De altfel, să nu uităm că însuși numele eroului, Don Giovanni, înseamnă Don Juan (tradus în italiană), personaj asociat prin definiție cu erotismul și libertinajul, tușe îngroșate deliberat de regizor, pentru a le scoate în evidență. Însă, pe lângă viziunea realmente dezinhibată a lui Uwe Eric Laufenberg pentru Teatrul de stat din Wiesbaden, la Tannhäuser (2017), cu deplină nuditate feminină și masculină și cu imagini macabre, concepția lui Andrei Șerban în privința lui Don Giovanni este de-a dreptul pudică.
Poate că unii nu gustă aducerea unor subiecte de epocă în vremurile noastre, însă faptul că reprezentațiile – aici intrând și Silviu Purcărete cu Lohengrin – au fost sold out arată că pentru mulți alți spectatori, amprenta unor regizori de teatru asupra unor mari opere a fost binevenită. În special pentru dinamismul introdus în mișcarea scenică, după ani de interpretare cvasi-încremenită. Să-l vezi pe Don Giovanni (Adrian Mărcan) dansând ștrengărește cu Leporello (Ștefan Lamatic) în timp ce emisia vocală rămâne nealterată este în sine un spectacol! Sau, la Lucia di Lammermoor, altă mizanscenă marca Andrei Șerban, s-o asculți pe eroină (Veronica Anușca) cântând cu ușurință în timp ce aleargă, sare, stă atârnată de frânghii, se dă în leagăn, iată un motiv de încântare și aplauze, după cum remarca chiar pe pagina ONB eleganta Marina Krilovici.
Opera nu înseamnă numai muzică și performanță vocală, ea se numește teatru liric tocmai fiindcă presupune și interpretare actoricească, mobilitate, expresivitate. Iar regizorii „importați” din lumea teatrală tocmai asta au accentuat în montările lor. Sunt concepții noi, poate prea îndrăznețe pentru unii, însă ele nu au afectat arhitectura muzicală și nici nu au intervenit în partitura sau libretul operelor, transformându-le în „bâlci”, așa cum s-a scris.
Și dincolo de controverse, poate că nemulțumiții ar trebui să se abțină de la invocarea memoriei ultragiate a compozitorilor. Nimeni nu are „fir direct” cu Mozart sau cu Wagner, ca să știe exact care le-ar fi reacția față de adaptarea lucrărilor lor la alte vremuri. Mozart, cel puțin, era un om complet absorbit de muzică și de munca sa, dar în același timp suficient de spiritual încât să recurgă frecvent la jocuri de cuvinte, deformări amuzante ale unor formule lexicale, rime copilărești și chiar glume scabroase, după cum spuneam. Iar vasta sa creație nu include numai lucrări grandioase și titluri solemne, ci și dansuri, divertismente, serenade, chiar și câte un canon mai deocheat. Compozitorul iubit de Dumnezeu, după prenume (Ama-deus sau Gott-lieb, în varianta germană), a vrut să fie îndrăgit și de oameni, dăruindu-le o muzică bogată, variată și mai ales îngăduitoare cu felurite interpretări.
