Maxim nu deranjează pe nimeni. A venit din Ucraina în urmă cu fix un an, se află la Centrul de Asistență Umanitară și Socială pentru Refugiați CTR Nicolina (Iași), coordonat de FONSS în parteneriat cu Asociația Afterhilss, ParentIS și Asociația Grupul Zâmbetul Nostru, dar de fapt s-a refugiat… în ceruri. Iar urna cu cenușa lui a rămas la centru, la dorința mamei sale, dna Tatiana Dobrovenskaia.
O călătorie sfârșită tragic
Povestea dramatică a celor doi, mamă și fiu, a început din chiar primele zile de bombardamente rusești în Ucraina. Îngrijorată pentru soarta lui Maxim, aflat în scaun rulant, dna Tatiana a decis să pornească împreună într-un exil forțat. A fost dificil, fiindcă a trebuit să găsească mijloc de transport, iar când au reușit să închirieze unul cu șofer, au fost surprinși pe drum de explozii și au fost nevoiți să se întoarcă. După câteva zile, au plecat din nou, au reușit cu greu să ajungă în Republica Moldova, iar de acolo au sperat ca, prin România, să călătorească până în Germania, de unde primiseră promisiunea unui adăpost adecvat pentru nevoile lui Maxim. Din păcate, planurile le-au fost date peste cap. Sănătatea tânărului, și așa fragilă, s-a șubrezit, iar la Iași, comandantul aeronavei care urma să-i transporte spre Occident le-a refuzat din acest motiv îmbarcarea. Cei doi s-au trezit singuri într-un aeroport necunoscut, fără să cunoască limba, fără cartelă de telefon, debusolați. Dna Tatiana a reușit în cele din urmă să-l ducă pe Maxim la un spital, iar ea s-a cazat la Centrul Nicolina. Vestea că fiul ei a fost depistat cu Covid 19 și că starea îi este gravă a picat ca trăsnetul. Iar în câteva zile, Maxim s-a stins.
În plină durere sfâșietoare, mama îndoliată a trebuit să ia o decizie în privința rămășițelor pământești ale fiului. Inițial, a dorit să-l înmormânteze creștinește, iar gazdele sale de la Centrul Nicolina au găsit un loc la cimitir. Apoi, dna Tatiana și-a dat seama că, dacă războiul se termină, așa cum speră aproape toată lumea, va fi complicat să-l ducă pe Maxim acasă, pe ultimul drum. Prin urmare, după o slujbă restrânsă, a ales să-l incinereze, urna rămânându-i aproape, discret, la centru.
Acum, la 75 de ani, dna Tatiana își duce zilele amintindu-și zilnic de ce a pierdut și ce a lăsat în urmă, în patrie. Visează, desigur, să se întoarcă, îi e tare dor de locurile de baștină, de casa ei, dar știe că acolo încă nu e liniște și n-ar mai vrea să retrăiască spaima care a împins-o la bejenie. Așa că rămâne la Nicolina unde are parte de liniște, alinare, protecție. Locuiește într-o cameră pe care o împarte cu alte femei aflate în aceeași situație, beneficiază de mese calde, de consiliere psihologică, de asistență medicală gratuită la nevoie și are la dispoziție un colț de reculegere spirituală, vegheat de două icoane, o Biblie și un îngeraș din ghips.
„Învăț limba română din respect pentru voi”
Prin Centrul CTR Nicolina, amenajat ca o combinație de tabără de refugiați și centru socio-educațional, trec săptămânal 40-50 de persoane, majoritatea în tranzit spre alte destinații. Constant, în centru sunt cazați în medie circa 80 de refugiați, dintre care doar 8% au rămas peste două luni. Sunt oameni care nu au unde pleca, nu au bani pentru a supraviețui în altă parte, și-au pierdut și casele în bombardamente ori au copii sau soți pe front și speră că, rămânând oarecum în vecinătatea geografică, i-ar putea revedea mai ușor, la un moment dat. De altfel, atunci când unul dintre ei a primit pe Telegram vestea că un suflet drag a pierit într-o explozie, informația fiind însoțită de imagini cumplite, mulți compatrioți și-au făcut imediat bagajele și-au pornit într-un suflet spre casă, îngrijorați că și ai lor ar putea păți la fel.
Mai bine de un sfert dintre rezidenții de la Nicolina sunt vârstnici, 75% dintre ei fiind femei. Iar din totalul celor găzduiți aici, 23% sunt persoane extrem vulnerabile, cu dizabilități ori pacienți oncologici, dializați sau cronici, care au nevoie de îngrijiri speciale, diete adecvate și suport psiho-emoțional.
„Am 71 de ani și sunt dintr-un orășel mic din Ucraina”, povestește dna Liubov, mărturisind că se simte bine în centru. „Nici nu am încercat să mă mut de aici prin programul 50/20” (prin care refugiaților li se alocau 50 de lei/zi pentru cazare și 20 lei/zi pentru hrană, dacă se cazau la particulari – n.m.). Ajunsă singură în România, dna Liubov a avut de ales între Iași și București și acum se felicită că a optat pentru primul, unde se simte binevenită și în siguranță.
La rândul său, dna Ludmila s-a legat sufletește de centrul unde a și plantat câteva flori, pe care visează să le ia acasă, în Ucraina. Și este hotărâtă ca, atunci când pisicuța sa va avea pui, pe unul să-l numească… Iași!
Dna Natalia Demidova a găsit nostalgic asemănări între Iași și Odessa sa dragă și este bucuroasă că la centru are la dispoziție și o sală de joacă unde poate petrece clipe vesele alături de nepoțică, și o mică sală de cinema, și o terasă în aer liber. „Mulțumesc foarte mult poporului român. Din respect pentru voi învăț limba română”, a spus dna Natalia, care deja se descurcă binișor în românește, mergând singură la controalele medicale și vizitând neînsoțită frumoasele biserici ieșene.
Cursurile intensive de limba română sunt ținute la Centrul Nicolina de dna Ludmila Moroșanu-Demianova, experimentat cadru universitar din Odesa, ea însăși refugiată. Cu o energie de invidiat, dna Ludmila se împarte între cursuri în format fizic și cursuri online, destinate compatrioților din alte orașe, face și muncă de bibliotecară și a publicat deja, cu sprijinul FONSS, primul Dicționar româno-ucrainean/ucraineano-român din 1964 încoace, cu 3.000 de cuvinte de bază. Iar acum lucrează deja la o ediție îmbogățită, care să cuprindă 7.000 de cuvinte.
Întâmplări periculoase și dispariții misterioase
La centru nu se întâmplă însă numai lucruri pașnice și frumoase. Într-o seară, au ajuns aici câteva refugiate tinere cu copii, aduse cu un microbuz din Republica Moldova. Șoferul și însoțitorul grupului, cetățeni moldoveni, s-au codit să prezinte actele la intrare și să se înregistreze conform protocolului, pretinzând că sunt în tranzit rapid. Au acceptat în cele din urmă, la insistențele coordonatorilor centrului, și s-au apucat să le traducă în rusește pasagerelor informațiile primite în românește. Numai că… surpriză! Traducerea era inexactă, după cum a sesizat una din angajatele centrului, bună vorbitoare de rusă. Femeilor din grup li se spunea că vor fi duse până la granița cu Ungaria, unde vor fi debarcate pentru a trece frontiera de vest pe jos, după care vor fi preluate din nou de microbuzul care va părăsi România gol. Asta pentru că moldovenii nu aveau acte care să justifice transportul pasagerelor.
Sesizând că tinerele ar putea fi în pericol de a fi traficate, gazdele de la centru au anunțat Poliția, care a purces la verificări, asigurându-se că refugiatele vor ajunge în siguranță chiar acolo unde-și doreau: în Germania.
Tot la Poliție a apelat și un bărbat venit la centru după iubita lui cunoscută online. După ce s-au certat în mod repetat, la un moment dat, bărbatul a reclamat că i-au dispărut actele. Au fost chemați polițiștii, s-au făcut percheziții, dar actele n-au mai fost găsite. În schimb, femeia care fusese acuzată că s-ar fi aflat în spatele dispariției a reclamat și ea că a fost agresată sexual de partener. Până la urmă, au ajuns amândoi în anchetă și s-au și mutat între timp în oraș. Nu se știe dacă tot împreună.
O altă dispariție, chiar repetată, s-a încheiat însă cu bine. O rezidentă venită la centru cu motanul, pe nume Ike, a trecut de câteva ori prin spaima pierderii tovarășului blănos. Asta deși toate patrupedele sunt cazate individual, în cuști la care au acces doar stăpânii. Și totuși, cumva, femeia a găsit cușca goală. Până la urmă, s-a dovedit că Ike era un Houdini mieunător, care învățase să deschidă încuietoarea, pentru a se plimba apoi liniștit prin spațiosul centru, de 4.000 mp. Prins chiar în plină evadare, năzdrăvanul blănos s-a ales cu încă un zăvor, mai performant, așa că a rămas captiv până la plecarea spre alte zări.
Coordonatorii centrului își amintesc cu veselie și duioșie de toate animăluțele care le-au trecut pragul, multe dintre ele fiind unicul sprijin sufletesc al stăpânilor lor. De altfel, necuvântătoarele au lăsat impresii de neșters și asupra copiilor găzduiți aici. Multe dintre desenele lor expuse pe pereți înfățișează câini și pisici, strecurându-se printre aceștia și câte un cal sau o veveriță. Drăgălășenia nu are până la urmă hotare, iar puterea ei luminează și sufletele înnegurate de război.
