Un stat modern funcționează și dincolo de granițele sale, prin diplomați și instituții recunoscute internațional. Un stat real – nici măcar puternic, doar funcțional – își protejează cetățenii. Își protejează etnicii. În România, slavă Domnului, am beneficiat din plin de exemplul unui stat vecin care s-a preocupat în permanență, uneori forțând limitele decenței diplomatice, de soarta și conservarea patrimoniului cultural al minorității maghiare. Am fi putut înțelege cum se raportează o țară, indiferent de Guvern, la etnicii săi de peste granițe. La fel cum, vecinii noștri, de frontieră sau chiar de continent, ar fi putut învăța de la noi, luând notițe, cum se construiește o legislație pentru protecția minorităților. România, în schimb, pare să funcționeze exclusiv ca gazdă. Iar comunitățile de români “de pretutindeni” par doar pretextul pentru înființarea unui minister, a unei comisii parlamentare sau al unui post de consilier prezidențial. De fapt, nu-i instituție politică de vârf în țara noastră care să nu fi exploatat mitul “românilor de pretutindeni” pentru a-și bugeta proiecte, departamente și funcții.
Iar atunci când românii de pretutindeni au nevoie de o patrie vie, nu de un stat de rezidență, autoritățile de la București întorc din morți criza financiară doar pentru a-și justifica lipsa de reacție. Sau de interes.
Spre exemplu, în urmă cu câteva săptămâni, ministrul român de Externe ridica descumpănit din umeri în fața noilor cereri de repatriere venite de la românii din Fâșia Gaza. De la românii din mijlocul unui război care nu e al lor. Repatrierea, înțelegem chiar de la sursă, devenise o problema pentru că ministerul își epuizase deja fondurile. 84 de cetățeni români și familiile lor fuseseră deja aduși în țară și ministerul, susține însuși ministrul, își consumase astfel și ultimul leu.
În timp ce două state cu importante comunități de români – Ucraina și Israel – sunt în plin conflict militar, Guvernul de la București nu găsește de cuviință sa bugeteze repatrieri mai ample. Nu și-a imaginat niciuna dintre mințile strălucite ale Palatului Victoria că butoiul cu pulbere din Fașia Gaza ar putea exploda atât de curând sau că destrămarea unui stat mare, precum Ucraina, ar putea presupune, la un moment dat, și intervenția în favoarea unor români. La Harvard, deci, finanțele se studiază nealterate. Finante și atât. Nici urmă de geopolitică. Păcat. Măcar un curs opțional, vedem bine, ar fi fost util.
S-a insistat mult în retorica neoficială (șușotită de politicieni doar pe coridoare, niciodată rostită asumat) că grija pentru românii din afara țării ar fi mai degrabă un moft. O pretenție prea mare de la un buget atât de mic. Un fel de cheltuială suportată de contribuabilul autohton pentru conaționalul plecat afară în căutarea unui drum propriu, separat. Nimic mai fals. Pentru că românii din afara granițelor țării nu-s mereu în căutarea unui loc de muncă. Sau în căutarea a ceva, punct. Pentru că nu toate comunitățile de români din străinătate sunt conjucturale și nu întotdeauna românii de dincolo de frontiere se află acolo prin voia lor. Uneori putem vedea în etnicii români de dincolo granițe, “de pretutindeni”, simbolul neputinței noastre istorice. Românii din Ucraina, din Buceag, de exemplu, sunt vestigiile unei altfel de Românii. Mai mari. Unei Românii care, atunci când s-a contractat silită, a lăsat amprente romanești “pretutindeni”.
Astăzi auzim – pe canale neoficiale, desigur – de undeva din Ucraina, că lupta internă repornește la intensitate mai mare politica anti-minorități a Kievului. Și că, atunci când cetățenii a ceea ce a mai rămas din Ucraina sunt chemați la arme, etnicii români sunt trimiși cu precădere în zonele cu cel mai mare risc. De parcă viata lor ar valora mai puțin. Și poate chiar valorează mai puțin, pentru Kiev. Pentru București, însă, nu știm. Oficialii noștri încă se informează prin telefon.
