La vârste fragede, omul este capabil să detecteze sentimentele companionilor necuvântători. A demonstrat-o un studiu realizat la Brigham Young University, din SUA, anul trecut. Potrivit Science Dialy, cercetătorii americani au arătat unor copii, cu vârsta în jur de 6 luni, două imagini diferite, una reprezentând un câine într-o postură agresivă, cealaltă – un cuţu aflat într-o dispoziţie prietenoasă. Apoi, au dat micuţilor să asculte, într-o ordine întâmplătoare, un lătrat furios şi altul prietenos. În marea majoritate a cazurilor, copiii au ştiut să asocieze tonul – agresiv sau prietenos- al “vocii” câinelui cu fotografia corespunzătoare, la care s-au uitat îndelung. Asta dovedeşte că bebeluşii recunosc semnificaţia tonurilor vocii, pe care le pot asocial cu anumite emoţii, şi asta înainte de a putea ei înşişi să se exprime verbal.”Emoţia este primul lucru pe care îl sesizează copiii în lumea lor”, a declarat coordonatorul studiului, profesorul Ross Flom.

Toate lătrăturile sunt la fel? Nici vorbă!

Se pare însă că, pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne pierdem abilitatea de a ne înţelege prietenii blănoşi. O echipă de experţi din Ungaria susţine totuşi că a reuşit să descopere secretele comunicării canine. Mai exact, cercetătorii de la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta au identificat 14 tipuri de lătrat despre care spun că ar forma un limbaj al câinilor. Echipa lui Csaba Molnar a analizat, cu ajutorul unui software, circa 6000 de lătrături ale unor câini ciobăneşti ungureşti de la crescătoria Mudi, observaţi în şase situaţii: atunci când animalul era singur, când vedea o minge, când se juca, atunci când se bătea, când întâlnea un străin şi când pleca la plimbare. Specialiştii au aplicat sunetele într-o reţea neuronală artificială, dezvoltată de Frédéric Kaplan de la Şcoala Politehnică Federală din Elveţia. Programul a recunoscut corect, în proporţie de 43%, reacţiile emoţionale ale patrupezilor, îndeosebi în cazuri de atac sau alarmă, pe baza lătratului sau scheunatului lor. Situaţia de joc a fost identificată doar în proporţie de 6%, ceea ce demonstrează că, atunci când se joacă, “prietenii omului” nu latră la fel, fiecare dezvoltându-şi un stil individual, bazat pe relaţia stabilită cu stăpânul şi felul în care acesta reacţionează la sunetele emise de câine. Cercetătorii spun că programul poate fi îmbunătăţit, astfel încât şi oamenii lipsiţi de experienţe cu câinii să poată înţelege ce le transmit “necuvântătorii”. Cu ajutorul aceluişi software s-a constat şi că anumite lătrături sunt universale şi sunt înţelese de toţi blănoşii. Experţii maghiari au izbutit de asemenea – cu ajutorul computerului- să identifice, în proporţie de 52%, şi câinii cărora le aparţin lătrăturile, chiar dacă stăpânii patrupezilor n-au fost în stare de o asemenea performanţă. Brian Hare, de la Universitatea din Durham, consideră că noile studii dezvăluie un model necunoscut până în prezent, lucru ce demonstrează importanţa cercetărilor în ceea ce priveşte comportamentul canin.