Ne-am inceput saptamana in forta, carevasazica, cu o doza-soc de Valeriu Zgonea, suficient de puternica sa anestezieze un bou, macar pana la urmatoarele alegeri. L-am urmarit vorbind, l-am ascultat, chiar, pana la un punct si – fix in timp ce ne gandeam ca profesia noastra ar trebui sa beneficieze de spor de toxicitate, iar a domnului presedinte de Camera de unul de rusine – lucrurile au devenit clare. Normal, stiam cu totii ca ceva e in neregula cu aparitiile publice ale celui de-al treilea om in stat si ca, desi miscarile gurii si sunetele scoase reusesc sa se sincronizeze aproape perfect, prestatia e totusi mai artificiala decat formele unei papusi gonflabile. Dar n-am inteles niciodata de ce, pana cand, dintr-o data, s-a facut lumina.
E un fenomen social simplu si, evident, statul poarta intreaga raspundere: inchiderea unor sectoare intregi de activitate, precum mineritul, spre exemplu, a generat sute de mii de someri de-a lungul timpului, imposibil de recalificat profesional. Majoritatea au ajuns cazuri sociale, dar altii, mai indrazneti, au incercat sa improvizeze. In masura posibilitatilor.
