La Sibiu, în cadrul Târgului Naţional de Carte şi Revistă Religioasă, la Biblioteca Astra, Florian Bichir şi-a lansat volmul „Recurs la Evanghelie” .
“Recurs la Evanghelie nu e un titlu ales pentru ca volumul să aibă vânzări, ci unul care arată că, spre oftica multora, cetăţeanul jurnalist Bichir Florian nu este de
vânzare. Că, oricât de porniţi ar fi unii să-i descopere vânzările, vor constata că timidul neliniştit care este Florian, creştinul are ca singură avere o inimă uriaşă şi
o familie de nădejde, o credinţă nestrămutată că a fi român nu este o ratare a sorţii, că a rămâne fidel Ortodoxiei nu înseamnă a pactiza cu moftul tembel ori cu
ifosele desuete ale unei spiritualităţi de gaşcă.(…) Cartea lui Florian Bichir e un izvor de şoapte. Iar, când istoria devine mai dragă decât prezentul, te rogi
lui Dumnezeu să te ajute să te odihneşti pe astfel de pagini. Tonifiante.-, scrie in prefata volumului pr.conf.dr.Constantin Necula.
Florian Bichir (n.1973) este un jurnalist şi scriitor român, licenţiat în filologie şi teologie ortodoxă, master în comunicare şi doctorand în teologie. A mai publicat volumele: „Reporter în tărâmul minunilor”, „Polemici Ortodoxe”, „Alegerea Patriarhului. 41 zile ale dezinformării”, „Răfuieli în duh” si „Undercover-reportaje sub acoperire”
FLORIAN BICHIR:RĂSPUNSURI şI PROVOCĂRI
Zilnic, pentru că că ocupaţia mea este cea de jurnalist, am de-a face cu cele mai teribile întâmplări. Cunosc cei mai ciudaţi oameni, aud cele mai teribile povestiri.
Dau mâna cu politicieni… Într-un cuvânt, pe lângă lucruri frumoase, am parte şi de multă mizerie. Noi, ziariştii, parcă suntem, câteodată, adevăraţi scafandri
ai mocirlei umane. Ne scufundăm, căutăm cele mai urâte şi mai ascunse unghere sau fapte ale societăţii. Aducem la suprafaţă toată zgura, toată pleava. Mă consum
mult, pentru că pun la inimă. Simt cum mă încarc, cum iau cu mine din putoarea, din duhoarea mizeriei, câte un iz. N-am făcut “ slavă Domnului “ bătături pe inimă, nu m-am abrutizat, dar astfel de lucruri îmi îmbătrânesc sufletul. Singurele momente de bucurie reală sunt atunci când îndrept o mârşăvie, când ajut un om. Când mă fac sau mă cred un justiţiar. Şi mă mai simt bine, cuprins de o căldură plăcută, atunci când îmi apăr Biserica. Atunci când sar în ajutorul celei mai nobile
instituţii divino-umane care mai există în acestă perioadă.
Când mă solidaririzez cu ea, când simt că sunt un tot cu ea. E adevărat că mai sunt fapte care mă mâhnesc, dar faptele sunt ale oamenilor, care-s păcătoşi, şi nu ale Bisericii. Acest al treilea volum “ după Polemici ortodoxe şi Răfuieli în duh “ este o colecţie de articole. O stare de fapt, o zbatere a Bisericii către apele liniştite.
În Polemici ortodoxe, am radiografiat Biserica de după 1989, sub Patriarhul Teoctist, iar, în Răfuieli în duh, primul an de patriarhat al Prea Fericitului Daniel. Înacesta, încerc să dau umile răspunsuri la provocările,dar şi la atacurile la care a fost supusă Biserica din 2008 încoace. Doi ani de presiuni politice, de imixtiuni politice, de diversiuni… N-am strâns aceste articole din orgoliu, pentru a-mi vedea încă o dată numele trecut pe o carte, ci ca pe o mărturie! Ca pe o depoziţie pentru viitor, că noi, ortodocşii, am reacţionat! Poate cei mai tineri, când vor scrie o istorie onestă a Bisericii Ortodoxe de după 1989, vor băga în seamă şi aceste eforturi editoriale!
Mulţumesc prea bunului meu editor, Romeo Petraşciuc, fratelui întru Hristos, pr. Constantin Necula, pentru constanta prietenie pe care mi-o arată şi mi-o dăruieşte
şi familiei pentru îngăduinţa cu care mă suportă.
Pr. Conf. Univ. Dr.Constantin Necula:
CÂND ISTORIA DEVINE MAI DRAGĂ DECÂT PREZENTUL…
„În România, marile adevăruri se spun în şoaptă” este ultima propoziţie a cărţii acesteia, mărturia unui neliniştit, Florian Bichir. Mulţi l-ar vrea tăcând. Poate
că n-ar fi rău, inclusiv pentru sănătatea lui. Pentru că şi această carte e parte integrantă din zbaterea sa, din zdrobirea lui, evidentă, oricât de contestată, necesară, oricât de comentată. Dincolo de prietenia care ne leagă, şi nu simt nicio clipă nevoia de a mă ruşina de ea, oricât de reactivă este societatea bloggerilor anahoreţi la ea.
Multe dintre articolele cuprinse în acest volum, definind, în scris, reacţiile unui suflet, le-aş fi semnat fără preget. Nu sunt uşoare vremurile prin care trec Ţara şi
Biserica. La vremea când scriu aceste rânduri, Bucureştiul şi românii plâng neputinţa lor de a-şi salva pruncii dintr-un incendiu izbucnit într-o maternitate. Nevinovate victime ale indolenţei ca sistem de stat. Şi nu sunt singurele! Veştile despre golirea României de români nu au cum să ne bucure. Cum nici transformarea noastră în fiare sociale, care ţin cu dinţii la funcţiile publice
pe care le-au dobândit. Cum n-are cum să ne bucure, pe niciunul dintre noi, transformarea noastră în „oameni procentâ€, care pot fi aiuritor umiliţi de fluctuanţii guvernanţi ai unei ţări tot mai departe de poporul său.
Când Biserica vorbea despre aruncarea pruncilor avortaţi la tomberonul mizer al liberalismului moral al lumii moderne, era desuetă şi retrogradă. Când a atras
atenţia asupra îmbogăţirilor rapide şi fără scrupule, când şi-a organizat rezistenţa, tăcută, dar solidă, în faţa jecmănirii valorilor spirituale, a fost considerată “ şi
mai este, încă “ ultra-naţionalistă. Când am ales să ne trimitem absolvenţii, preoţi ori profesori de religie, în cele mai obscure locuri ale geografiei fizice ale ţării,
spre zâmbetul de superioritate al altora, am înţeles că valoarea spirituală a unui om este dată de raportarea sa la verticalitatea în Hristos, de ceea ce Dumnezeu a aşezat
în porticul de suflet al fiecărui om.
Din acest punct de vedere, cartea lui Florian Bichir, sugestiv intitulată „Recurs la Evanghelieâ€, e vie şi dătătoare de ton cărturăresc şi duhovnicesc. Prezenţa
lui în emisiuni frivole, după gustul multora, izbucnirile lui de copil căruia i se fură şi i se umilesc idealurile îi pot conduce pe mulţi la o imagine derutantă a creştinului Florian Bichir. De aceea, reeditarea textelor sale în volum, pentru că nu ne aflăm la prima „memorizareâ€, în stick-ul unei cărţi, a scriiturii jurnalistului, te obligă la reevaluarea acestora. Fierbinţi la momentul scrierii şi al publicării lor, textele nu sunt deloc căldicele nici acum. Pentru că, atunci când descoperi fundamentele evanghelice ale scrisului public, oricât de „judecabil†te descoperi, păstrezi, în adâncul de lumină al scriiturii, o relaţie cu Dumnezeu pe care nu ţi-o poate fura nimeni, dar absolut nimeni. Articolele prezentate în volum, inclusiv interviul cu ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, păstrează această cordialitate în Cuvântul lui Dumnezeu. Mie, personal, cel mai mult îmi plac
articolele născute din rememorări din presa de altădată ori istorii din cele vechi, atât de nenorocit de actuale.
Recurs la Evanghelie nu e un titlu ales pentru ca volumul să aibă vânzări, ci unul care arată că, spre oftica multora, cetăţeanul jurnalist Bichir Florian nu este de
vânzare. Că, oricât de porniţi ar fi unii să-i descopere vânzările, vor constata că timidul neliniştit care este Florian creştinul are ca singură avere o inimă uriaşă şi
o familie de nădejde, o credinţă nestrămutată că a fi român nu este o ratare a sorţii, că a rămâne fidel Ortodoxiei nu înseamnă a pactiza cu moftul tembel ori cu
ifosele desuete ale unei spiritualităţi de gaşcă. Acuzat deseori că ar lua partea Patriarhului, a Sanctităţii sale, cum i-ar plăcea să ne-audă spunându-i, descoperi firescul reacţiei sale. Patriarhul este al românilor ortodocşi, ori el se consideră român ortodox. Nu-şi ascunde niciodată simpatiile ori antipatiile, nu se dă bătut atunci când ştie că are dreptate, iar, când ştie că dreptatea pe care ar exprima-o sminteşte imaginea bisericii, tace.
Cu riscul de a fi rănit de ceilalţi, cruciaţii unor adevăruri personale, pe care le cred universale. Cu riscul de a fi rănit de propria sa dezamăgire.
Trebuie să închei gândurile acestea cu o mărturisire. De cele mai multe ori când pe Florian Bichir îl înfurie ceva din mecanismul lumii în care trăim, exprimarea furiei sale face parte din prietenia ce ne leagă. Iar când tace, furia tăcerii lui face parte din freatismul aceleiaşi prietenii. Poate că vorbim prea mult amândoi, poate că nu ştim totdeauna să ne alegem cuvintele, poate că suntem ironici şi impertineţi, dar
niciodată nu o facem de dragul propriei afirmări, ci făcând mereu „recurs la Evanghelieâ€. I-am rugat pe neprieteni, în prefaţa unei alte cărţi semnate de Florian
Bichir ca, în cazul în care nu le place ce scrie sau ce scriem, să nu cumpere cărţile şi să nu le citească. Revin cu această rugăminte. Şi cu una în plus. Să nu se socotească mai deştepţi decât cititorii noştri şi, vai, nici mai creştini (deşi creştinismul nu are grade de comparaţie!). Modul acesta de exprimare, catehumenal după rigoarea comunicării moderne, nu se vrea altfel decât realist şi, uneori, supărător. Supăraţi-vă pe noi, dar refaceţi-vă unda de realism de care are nevoie sufletul vostru ca să vă apropiaţi de Hristos Dumnezeu.
„În România marile adevăruri se spun în şoaptă”. Cred că această carte este una cu multe, foarte multe şoapte. Este vremea rezistenţei. Nu la fel ca în perioada
comunismului, e drept. Măcar acolo diavolul avea faţă, ştiai de unde vine şi încotro bate. Acum, e din ce în ce mai insiduos, mai ascuns în bune intenţii. Mai cu respect faţă de drepturile omului, gargaragiu într-ale filosofiei spirituale, atent la mojararea unor substanţe ale religiosului cu erezia continuă, snob şi profitor de
toţi snobii “ inclusiv de cei cu ifose duhovniceşti. Acum, e mai periculos şi din cauză că îl sprijinim fără condiţionare, că îl lăsăm să-şi facă mendrele prin propria
noastră cooperare, incomplet refăcuţi de propriile frustrări, neatenţi la nuanţe, grabnici în aluzii şi bârfe, cârtitori “ mai ales acolo unde nu avem propriile soluţii.
Îmbătaţi cu siropuri ale evlaviei personale, departe de conţinuturile realismului evanghelic.
Cartea lui Florian Bichir e un izvor de şoapte. Iar, când istoria devine mai dragă decât prezentul, te rogi lui Dumnezeu să te ajute să te odihneşti pe astfel de
pagini. Tonifiante.
Pr. Dr.Conf. UnivConstantin Necula.
.
