Unii ar face moarte de om ca să stăvilească puterea zâmbetului. De ce? Pentru că, în mintea lor, lezează măreția, demnitatea unui ideal. „Râsul zgâlțâie corpul, strică trăsăturile feței, îl face pe om să semene cu maimuța”, exclamă călugărul încrâncenat din romanul Numele trandafirului, cel care pune la cale un lanț de crime și un incendiu devastator, doar ca să împiedice răspândirea tratatului aristotelian care populariza veselia și care putea să elibereze credința ferecată din fortăreața solemnității încruntate.
Ceva asemănător se petrece, din păcate, și cu muzica clasică, aureolată din start de noblețe. De pildă, în zilele noastre, multe din impresiile scrise despre concertele din Festivalul George Enescu sunt de o scorțoșenie întristătoare. Da, specialiștii au dreptul să se pronunțe în jargonul branșei când judecă o prestație artistică sau alta, însă în afara acestui cerc de cronicari avizați, despre muzică ar trebui să se vorbească natural, accesibil, cu bucurie. Pentru că muzica și lăcașurile ei de slujire n-ar trebui să fie intimidante, ci atrăgătoare pentru oameni de toate felurile.
Dar a povesti cu simplitate despre un eveniment cultural nu e o treabă ușoară. Ideal ar fi (recomandă cu mult haz Daniel Levitin, în volumul Creierul nostru muzical) ca în relatarea impresiilor să nu faci paradă de limbaj tehnic ultraprețios și de comparații savante, din care publicul larg nu pricepe o iotă: „Appogiatura ei prelungită a fost umbrită de dificultatea de a încheia acea roulade”. Ceea ce vrem ca cititori, subliniază Levitin, este să aflăm dacă muzica a fost interpretată într-un fel care să emoționeze. Atât.
Așa că o să încep prin a spune că, dintre concertele la care am asistat în cadrul Festivalului George Enescu, două m-au emoționat major. Primul a fost „după-amiaza englezească” de la Ateneu, în care un desant de muzicieni venind din Albion a arătat cât de veselă și antrenantă poate fi muzica clasică, pe care mulți încă o consideră sobră, rigidă, complicată. Manchester Camerata și-a regalat spectatorii cu efluvii sonore joviale și zâmbete din belșug, navigând cu expresivitate de la Enescu la Beethoven, cu escale prin Mozart și contemporanul Michael Nyman. Și dacă într-o seară de „Vară magică”, Ateneul a răsunat de ritmuri de tango, spre groaza puriștilor care și-au văzut templul pângărit cu muzică altădată de bordel, acum, sub cupola spectaculoasă a primei-săli concertistice a țării s-au auzit sonorități de jazz și săltărețe ecouri de dans irlandez, alternând cu creații ale marilor maeștri.
Nici că se putea o mai bună alegere a repertoriului pentru a demonstra că te poți apropia de muzica clasică și relaxat! Important e să îți descui inima și să te lași vrăjit. Teodora Brody Enache a deschis seara sub semnul noului, cu Rapsodia nr. 1 de Enescu interpretată vocal, alături de orchestră, o versiune inedită și foarte emoțională, care a cucerit sala. Și nu s-a stins bine freamătul iscat, că pe scenă au fost aduse două piane, așezate compact, unul în fața celuilalt, pentru că urma Concertul mozartian în mi bemol major. Sigur că muzica lui Mozart este epitoma serenității și publicul se aștepta la acorduri luminoase în cascadă. Doar că pianiștii Alexandra Dariescu și Jean-Efflam Bavouzet l-au făcut să sune cristalin și însuflețit, în părțile alerte, și gingaș-dantelat în partea lentă, ca o conversație efervescentă, în care replicile se succed sau întretaie spiritual și afectuos.
Din colțul unde mă aflam, n-am putut urmări decât mâinile Alexandrei Dariescu alergând sprințare pe clape și făcând să țâșnească din ele jerbe scânteietoare de sunete. În partea finală, acel vesel Rondo Allegro, aproape că vedeai cortegiul de luminițe însoțindu-i gestica elegantă deasupra claviaturii! Ce priveliște minunată!
Ropotele prelungite de aplauze care au răsplătit interpretarea scăpărătoare, la propriu și la figurat, au convins pianiștii să acorde un bis de poveste: Frumoasa și Bestia, de Ravel. Un fragment care a sporit la rându-i temperatura sălii deja încărcate de emoție. Iar momentul care a urmat, lucrarea Where the Bee Dances, de Michael Nyman, a produs un fel de explozie, grație construcției ingenioase imitând zborul spiralat al insectei, dar și voioasei interpretări a saxofonistei Jess Gillam. Care la bis a antrenat cu ritmuri săltărețe muzicieni și spectatori deopotrivă, bătăi din palme și din picioare însoțindu-i evoluția.
Ce să-ți dorești mai mult decât să simți sala trepidând? Poate un plus din impetuosul Beethoven, Simfonia nr. 4, pe care Manchester Camerata a interpretat-o cu aceeași energie pozitivă, încheind entuziast cu un encore din Simfonia nr. 2 a „Titanului din Bonn”.
După așa o seară electrizantă, nu-ți poți imagina o experiență similară ca intensitate. Ei bine, concertul oferit de Orchestra Națională a Franței, sub bagheta lui Cristian Măcelaru, a reușit imposibilul. Grandoarea sonoră asigurată de numărul sporit de muzicieni de pe scenă (cu 20 mai mulți decât de obicei, proveniți și din Orchestra Română de Tineret) a copleșit asistența, iar plasarea corului Filarmonicii George Enescu la balcon, deasupra sălii, a creat un efect tip dolby surround, înfășurând spectatorii într-un vârtej de sunete.
Deschiderea lui Kirill Gerstein cu fermecătorul Concert nr. 2 în do minor pentru pian și orchestră de Rachmaninov a oscilat între reverie și înflăcărare, virtuozitatea pianistului primând totuși pe alocuri în fața sensibilității. Începutul tandru, cu mângâieri de clape, a făcut apoi loc unui tumult melodios, în care muzician și public s-au abandonat fără rețineri. Spectatorii au savurat interpretarea nuanțată și au fost răsplătiți cu un encore romantic tot din Rachmaninov, In the Silence of the Secret Night.
Dar cu adevărat entuziasmante au fost, în opinia mea, lucrările enesciene din program, Simfonia nr. 3 și Rapsodia nr. 1, pe care Cristian Măcelaru le-a condus magistral, cu un patos românesc aproape palpabil, care a reverberat bidirecțional, și spre orchestră, și spre sală. Și dacă simfonia a impresionat prin complexitate și sonoritate puternică, rapsodia doar că n-a ridicat publicul în picioare, de la primele note! Toată suflarea melomană prezentă a fost atrasă în jocul enescian, respirând în ritmul muzicii. Iar în euforia generală, era greu de imaginat un alt bis mai potrivit decât Hora staccato de Grigoraș Dinicu, aproape imposibil de urmărit în nemișcare! Spectatori ridicați din scaune, spectatori bătând din palme, spectatori legănându-și capul în ritm, cam ca la concertele rock, iată efectul expansivei compoziții cu rezonanță directă în inima oricărui compatriot. A fost o încheiere triumfătoare și o demonstrație clară a felului în care muzica descătușată poate vorbi oricui cu farmec și naturalețe.
