387

Motto : «Pentru că acestea (muniţiile cu fragmentaţie, n.n.) cauzează suferinţă nenecesară, şi noi ca Vest nu facem aşa ceva… doar că Rusia le iubeşte şi le utilizează împotriva civililor, anume pentru a arde adulţi şi a incinera copii». Thomas C. Theiner, ex Comando Truppe Alpine

În mesajul referitor la decizia de a trimite Ucrainei muniţie cu frangmentaţie, preşedintele Joe Biden a invocat în special faptul că Ucraina duce mare lipsă de muniţie. O investigaţie de şase luni  Lighthouse Reports, împreună cu Kyiv Independent şi Dutch Investigative Desk, explică cum de este posibil să nu existe producţie suficientă de muniţie. Nici Statele Unite şi nici Ucraina, darmite Rusia, nu sunt parte la Convenţia semnată la Oslo. Ce prevede însă convenţia, de ce a fost semnată, şi care sunt implicaţiile pe frontul contra Federaţiei Ruse?

De ce nu există suficientă muniţie pentru Ucraina.

 

Lighthousereports.com precizează că amiralul Rob Bauer, preşedintele Comitetului Militar NATO, avertizase încă de la mijlocul lui martie 2022 că «livrăm din depozite pe jumătate goale». Astăzi, un punct esenţial pe agenda summitului de la Vilnius va fi tocmai lipsa muniţiei. Cauzele sunt multiple : 1/ Protecţionismul. Franţa a insistat ca muniţia să fie exclusiv europeană, ceee ce era imposibil. 2/ Standarde fragmentate. «Un comandant de baterie a trebuit să pună în Excel tipurile de muniţie primite. Conţine 30 de tipuri de muniţie de 120mm»… 3/ Ezitarea de a face investiţii. Investiţii se fac, dar nu în linii noi de producţie, pentru care industria solicită «garanţii de la guverne», în cuvintele şefului companiei finlandeze NAMMO. Mult hulita Comisie europeană (rolul ei se pare este suficient de important pentru a deveni ţinta naţionaliştilor şi rusofililor din toate statele europene, şi se pare că ştiu ei foarte bine de ce…) a reuşit să decidă, pe 7 iulie, asupra unui acord, care urmează să fie consfiinţit de Consiliul Uniunii Europene şi Parlament, urmând a fi semnat şi intrat în vigoare la sfârşitul lunii. În acest context, eldiario.es explică cum Ucrainenii adaptează muniţia incompatibilă cu polizorul…

Justificarea utilizării muniţiei cu fragmentaţie. De la probleme de aprovizionare…

Preşedintele Biden a declarat vineri, 7 iulie, că «a fost o decizie foarte dificilă din partea mea, … discutată cu aliaţii noştri». «Ucrainenii rămân fără muniţie». «De aceea, ce am făcut în cele din urmă, am urmat recomandarea Departamentului Apărării (DoD, n.n.) de a le trimite – nu permanent, ci pe această perioadă de tranziţie». New York Times mai precizează că democraţii nu au fost de acord cu decizia administraţiei, pe motiv că folosirea unor astfel de arme pune sub semnul întrebării calitatea morală a SUA.

… la considerente militare.

Dincolo de justificarea practică, la ce ar putea folosi pe teren muniţia cu fragmentaţie? Thomas C. Theiner, expert în artilerie şi fost membru al Comando Truppe Alpine, explică de ce discuţia contra acestui tip de muniţie e fără cap şi coadă. Din punct de vedere militar, explică el, «orice soldat şi orice general îşi doreşte ca propria artilerie să tragă o grămadă de obuze DPICM către formaţiunile inamicului». Din punct de vedere practic, utilizararea lor reduce substanţial pierderile de partea celor care le utilizează. «Toate ţările europene care au semnat tratatul referitor la muniţia cu fragmentaţie au facut-o împotriva voinţei ofiţerilor şi soldaţilor lor, şi toate ţările europene au precizat că Articolul 21.4 d le permite să solicite unui aliat (SUA) să tragă cu muniţie cu fragmentaţie în numele lor, dacă aceste ţări nu solicită expres utilizarea muniţiilor cu fragmentaţie». Faptul cel mai grav este că «tratatul a fost negociat din cauză că Uniunea Sovietică şi mai apoi Rusia au folosit muniţie cu fragmentaţie în mod cu totul şi cu totul iresponsabil, împotriva satelor, oraşelor mai mici şi mai mari… Şi apropo, Rusia nu a semnat tratatul».

Ce presupune Convenţia Naţiunilor Unite asupra muniţiei cu fragmentaţie?

Convenţia asupra muniţiei cu fragmentaţie a fost adoptată pe 30 mai 2008, semnată pe 3 decembrie 2008 şi a intrat în vigoare la 1 august 2010. Dintre ţările libere, Statele Unite ale Americii, Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Turcia, România şi Ucraina, între altele, nu au aderat la Convenţie. În total, 111 state sunt parte la Convenţie.

Merită consemnate câteva dintre prevederile textului.

« Articolul 1 – Obligaţii generale şi arie de aplicare :

1. Fiecare stat parte se angajează ca, în nicio împrejurare, să nu :
2. a) Folosească muniţie cu fragmentaţie;
3. b) Dezvolte, producă, de altfel să obţină, să stocheze, să reţină sau să transfere nimănui, direct sau indirect, muniţii cu fragmentaţie;
4. c) Asiste, încurajeze sau inducă pe oricine să se angajeze în orice activitate interzisă unui stat parte în sensul acestei Convenţii;
5. Paragraful 1 al acestui Articol se referă, mutatis mutandis, la micile bombele explozive care sunt proiectate în mod specific pentru a fi dispersate şi aruncate din dispozitive ataşate la avioane.
6. Această Convenţie nu se aplică minelor.

 

Articolul 2 – Definiţii :

Pentru scopul acestei Convenţii :

1. Prin «victime ale muniţiei cu fragmentare» se înţeleg toate persoanele care au fost ucise sau care au suferit un prejudiciu corporal sau psihologic, o pierdere materială, o marginalizare socială sau o atingere substanţială în realizarea drepturilor lor cauzată de utilizarea muniţiei cu fragmentaţie. Ele includ persoanele direct afectate de muniţiile cu fragmentaţie, precum şi familiile afectate şi comunităţile;»

Paragrafele 3-7 definesc expresiile referitoare la bombe neexplodate.

«11. Prin «zonă contaminată de muniţii cu fragmentaţie» se înţelege zona în care este dovedită sau presupusă prezenţa de resturi de muniţii cu fragmentaţie;»

Articolul 4, « Depoluare şi distrugere a resturilor muniţiilor cu fragmentaţie şi educaţia în materie de reducere a riscurilor» presupune că :

« Fiecare Stat parte se angajează să ridice şi să distrugă resturile muniţiilor cu fragmentaţie situate în zonele contaminate de muniţii cu fragmentaţie aflate sub jurisdicţia sau controlul său, sau să vegheze la prelevarea şi distrugerea lor, conform modalităţilor următoare:»

Articolul 5 se referă la modalităţile de acordare de «Asistenţă victimelor». Conform paragrafului 1, «Fiecare stat parte va furniza în mod suficient victimelor muniţiilor cu fragmentaţie în zonele aflate sub jurisdicţia sau sub controlul său, şi conform dreptului internaţional umanitar şi dreptului internaţional al drepturilor omului aplicabil, o asistenţă care să ia în consideraţie vârsta şi caracteristicile sexuale, inclusiv îngrijirile medicale, o readaptare şi o susţinere psihologică, precum şi o inserare socială şi economică. Fiecare stat parte va face totul pentru a culege date fiabile pertinente referitoare la victimele muniţiilor cu fragmentaţie.»

Articolul 6 priveşte «cooperarea şi asistenţa internaţională». Spre exemplu, paragraful 5 : «Fiecare stat parte care este în măsură să o facă va furniza asistenţă pentru distrugerea stocurilor de muniţii cu fragmentaţie şi va aduce de asemenea şi asistenţă pentru identificarea, evaluarea şi ierarhizarea nevoilor şi măsurilor practice legate de marcarea, educarea şi reducerea riscurilor, protecţia civililor, depoluarea şi distrugerea prevăzute de articolul 4 al prezentei Convenţii». «8. Fiecare stat parte care este în măsură să o facă va furniza asistenţă pentru contribuirea la redresarea economică şi socială necesară ca urmare a folosirii muniţiilor cu fragmentaţie în statele parte afectate.»

În sfârşit, Articolul 21.3 precizează că «în ciuda dispozitiilor articolului 1 al prezentei Convenţii, şi în conformitate cu dreptul internaţional, statele parte, personalul lor militar sau cetăţenii lor se pot angaja într-o cooperare şi în operaţiuni militare cu state care nu sunt parte la prezenta Convenţie, şi care ar putea fi angajate în activităţi interzise unui stat parte». Paragraful 4 următor precizează însă câteva condiţii : «…nu autorizează statul parte să :

1. a) pună la punct, producă şi achiziţiona în orice mod muniţii cu fragmentaţie;
2. b) constitue el însuşi stocuri de muniţii cu fragmentaţie sau să transfere astfel de arme;
3. c) folosească el însuşi muniţii cu fragmentaţie; sau
4. d) să solicite în mod expres utilizarea unor astfel de muniţii în cazul în care alegerea muniţiilor folosite este sub controlul său exclusiv.»

După cum remarcau unii specialişti în artilerie, statele europene care au aderat la Convenţie beneficiază, în caz de necesitate, de ajutorul statelor libere care nu au aderat la Convenţie, dat fiind că li se permite prin Articolul 21.3, iar 21.4 d) precizează că în acel caz, decizia asupra folosirii tipului de muniţie nu le-ar reveni în totalitate… Situaţia brigăzilor europene specializate de artilerie (vezi foto) este următoarea : 15 Ucrainene; 3 (4) Poloneze; 3 Americane (1 cu baza deja în Europa, 2 prepoziţionate); 1 Românească.

Câteva cuvinte despre actul european în curs de adoptare, pentru susţinerea producţiei de muniţie…

Propunerea legislativă «ASAP» a apărut pe 3 mai 2023, a trecut rapid prin procedura de codecizie în regim de urgenţă, Consiliul şi Parlamentul s-au pus de acord, şi ca urmare se aşteaptă să fie votată în cursul sesiunii plenare din luna iulie, în urma primei lecturi în Parlamentul European.

Conform unui studiu asupra ASAP al lui Sebastian Clapp (EPRS), «războiul rus contra Ucrainei a expus problemele armamentului european, cu capacităţi minimale de producţie chiar şi pentru un echipament de bază cum este muniţia, pentru că industria Europeană de apărare funcţionează ca pe timp de pace»…  În plus, industria funcţionează pe bază de comandă de producţie, fără producţie deci anterioară vreunei pre-comenzi, dat fiind costurile mari de producere a armelor. «Problema principală este că e nevoie de mari investiţii şi de ani pentru a creea noi fabrici». Ori, pentru un asemenea rezultat, e nevoie de mai mult decât de o simplă creştere a numărului de comenzi. «Companiile din cadrul bazei europene tehnologice şi industriale sunt în Franţa, Germania, Italia, Spania şi Suedia.» Dacă Germania în special, Italia şi Franţa sunt principalii producători de muniţie, există cu totul 15 producători în 11 state membre. Toţi suferă de subfinanţare («formalizarea alocării pentru apărare a 2% din PIB a venit la summitul din 2014 din Wales») şi fragmentare, dat fiind că 82% din comenzi au loc la nivel naţional («guvern naţional către industrie naţională), şi doar «18% din investiţiile în programe de apărare au loc în mod cooperativ». Modelul «european» actual este practic următorul : «guvernele controlează totalitatea achiziţiilor de produse şi tehnologii legate de apărare, şi în plus impun şi reguli legate de exportul acestora. Aceasta duce la un număr mare de companii naţionale de apărare, care operează în pieţe mici, pentru a produce în cantităţi mici». Acest model a devenit, în mod evident, «total neadecvat în mediul geopolitic actual, în urma declanşării războiului rusiei împotriva Ucrainei».

În acest context, industria de apărare «europeană» trebuie să evolueze pentru a face faţă noilor cerinţe. Spre exemplu în timpul crizei din Mali din 2013, Franţa a fost singurul stat european în măsură să mobilizeze trupe, dar necesitatea intervenţiei a demonstrat gravele lacune ale sistemului francez şi european de apărare. Regatul Unit nu a putut interveni atunci, cum probabil ar fi făcut-o, pentru că tocmai redusese drastic bugetul apărării… Germania a finanţat, iar Italia a susţinut din spate. Franţa a amânat repetat declanşarea operaţiunii, până când a primit un răspuns de la Pentagon în privinţa disponibilităţii avioanelor cisternă… Acum douăzeci şi doi de ani, într-un Biroul politic al Partidului Popular European, regretatul Wilfried Martens, contemplând neînţelegerile dintre partidele membre asupra unor reforme instituţionale care urmau să aducă «mai multă Europă», adică mai multă integrare, remarca că, din păcate, Europa nu va avansa decât atunci când existenţa naţiunilor europene va fi pusă în pericol. Adică atunci când «modul de viaţă european» va fi faţă în faţă cu propria extincţie. Ne putem desigur întreba acum ce s-ar fi întâmplat acum mai bine de 500 de zile dacă Ucraina ceda. Probabil că Finlanda, Polonia şi România ar fost obligate să facă uz de acele brigăzi specializate de artilerie… cu muniţie americană, în mod evident…

În altă ordine de idei însă, pe baza liniei adoptate de conducerea Ucrainei, care reflectă atitudinile Ucrainenilor în materie, este cert că, indiferent de tipul de muniţie folosit, cu fragmentaţie dacă altul nu există, grija pentru viaţa propriilor combatanţi şi civili, incluzând aici câinii şi pisicile, va fi acelaşi ca si până acum, iar statele europene, semnatare sau nu ale Convenţiei asupra Muniţiei cu Fragmentaţie, vor fi alături de Ucraina pentru a îndepărta consecinţele. Aceasta însă presupune mai întâi asigurarea victoriei asupra imperiului răului de la est, şi prin aceasta şi a securităţii spaţiului de pace şi libertate care este Uniunea Europeană. În faţa ameninţării căreia Europa şi Lumea Liberă trebuie să îi facă faţă, patriotismul este cuvântul de ordine, iar naţionalismele care predică suveranismul se arată a fi exact ceea ce sunt : în mare lor majoritate, marionete plătite sau nu ale unei eficiente propagande. Propagandă care pregătea atacul asupra Europei de zeci de ani, cu actul întâi printr-un genocid (deci programat) în Ucraina.