Organizarea politică actuală din România este pe cale de dispariţie. Dacă acest scenariu va evolua în acelaşi sens al ultimilor ani, nu este greu de prognozat faptul că partidele politice din România mor încet, dar sigur, iar locul lăsat gol de acestea creează un imens vid de putere. Ce se va întâmpla în continuare, care va fi tiparul după care vor evolua personajele aflate la cel mai înalt nivel şi dacă acesta se va axa pe independenţi susţinuţi din umbră sau pe noi structuri de organizare a puterii în stat este greu de spus. Oricum ar fi, metoda „divide et impera” se potriveşte perfect scenei politice româneşti de astăzi, unde partidele s-au transformat, în majoritatea lor, în nişte palide umbre ale fostelor formaţiuni istorice ale Românei de altădată. Poate că anii comunismului au fost cei care le-au omorât spiritul, lăsând în loc o singură şi unică doctrină, cea a banilor, fără culoare şi fără
miros. În cazul în care vom dori să păstrăm integritatea şi liniştea acestei Românii bântuită în permanenţă în ultimii ani de spectrul corupţiei este nevoie să inventăm alte structuri, sau măcar alte personaje care să fie în prima linie a tranşeelor politice, pentru că alegătorii au început să vadă acum şi dincolo de vălul pe care unii politicieni ţin cu tot dinadinsul să îl arunce pe faţa fiecăruia dintre noi.
Partidele mor nu doar în România, ci şi în Europa, iar anarhia şi „Partidul Banilor”, care le înlocuieşte va fi foarte greu de oprit. Faptul că multe ţări nu reuşesc să facă acest lucru este perfect ilustrat de conflictele militare care se desfăşoară la doar câteva sute de kilometri depărtare de graniţele româneşti. Vremea organizării politice actuale a trecut, pentru simplul fapt că partidele au devenit în ultimii ani doar nişte instrumente de atingere a unor scopuri personale ale celor care le conduc. Acum, lumea este preocupată de un alt fel de „mălai“, adică de bani. Rezistă, în mod paradoxal, doar partidele care au lideri puternici pe post de locomotive electorale, aşa cum se întâmplă, de altfel, şi în lumea afacerilor. Un exemplu este partidul condus de Nigel Farage, din Marea Britanie. Ciudat, dar asistăm din nou, astăzi, la fascizarea galopantă a întregii societăţi occidentale, totul fiind însă
în numele democraţiei. Reprimarea brutală a libertăţii de expresie este astăzi la ordinea zilei, deşi nimeni nu o recunoaşte şi nu se oboseşte să o reprime.
Deja, în multe state europene, a fi alb a devenit un handicap, în condiţiile în care statele respective impun politici de sprijinire sau favorizare a altor rase. La noi, rolul „negrilor” este luat de ţigani şi unguri, care deja fac legea în teritoriile pe care le controlează, fie cu cuţitul şi pumnul, fie prin fluturarea drepturilor lor europene. Este un fel de inchiziţie democratică, iar aceasta se practică şi la scară politică, unde orice disident este rapid izolat şi apoi eliminat, dat fiind că partidele au devenit şi ele un fel de organizaţii de tip „Cosa nostra”. În schimb, avem pe post de armă sau fumigenă bună pentru spălat creiere propaganda, pe care politicienii de astăzi au perfecţionat-o şi au dus-o pe culmi pe care Goebbels sau Hitler nu le visau niciodată.
Toată lumea se aştepta, în această perioadă, la o coagulare politică în jurul a maximum doi poli de putere politică şi spera ca, din „împerecherea” dreptei şi stângii româneşti să rezulte o construcţie politică solidă, din care să mai fie eliminate, măcar parţial, uscăturile. Parcă în detrimentul propriilor interese, aceste mişcări întârzie să apară, ba chiar se agravează tendinţele de fărâmiţare politică a partiduleţelor care mai contează cât de cât pe scena politică. Liberalii nu sunt în stare să se hotărască nici în interiorul partidului propriu pe cine să desemneze drept candidat la preşedinţie, iar fuziunea cu un PDL din ce în ce mai slăbit de atacurile lui Băsescu bate pasul pe loc, după ce s-a împotmolit la nume. Culmea, tot pe partea dreaptă apare şi un candidat independent cu ceva notorietate, Viorel Cataramă, cel care speră să obţină avantaje din această îmbulzeală fără rost.
Când ţi-e lumea mai dragă se trezesc şi Elena Udrea sau Aurelian Pavelescu să-şi dea cu părerea, fiind totuşi clar că nici măcar în propriile partide nu sunt în stare să îşi facă ordine, iar Călin Popescu Tăriceanu pare să aibă din ce în ce mai multă „priză” la liberalii nemulţumiţi. PNL nu stă mai bine nici în Parlamentul Euopean, pentru că „mişcarea Antonescu” nu a reuşit să îi „convingă” chiar pe toţi liberalii să îşi mute turma, precum oile, la popularii europeni, mai sunt şi voci adverse, ale căror opţiuni politice s-ar putea schimba în perioadă următoare – vezi gestul Noricăi Nicolai, de a rămâne în ALDE.
Stânga are şi ea probleme în „paradisul puterii”, prin faptul că pretenţiile absurde ale UDMR aduc o fragilizare a puterii Guvernului. Metoda mitei electorale pentru primarii din teritoriu, pe care cuplul Ponta – Dragnea se pare că o pregăteşte pentru perioada dinaintea alegerilor prezidenţiale nu va avea, însă, efect, decât în măsura în care partidele de dreapta rămân fracturate unul de altul, iar, potrivit lui Vasile Blaga, nu se întrevede deocamdată o ieşire din acest impas. Este posibil să asistăm totuşi la un scenariu de genul mariajului de dreapta în urma unui viol politic, după modelul alianţei USL, care s-a dovedit însă doar un succes temporar. Alegătorii nu pot fi păcăliţi de prea multe ori, la un interval atât de scurt şi, aşa cum au ţinut minte ani de-a rândul ţepele pe care le-au luat de la FNI, este posibil să nu mai înghită atât de uşor o asemenea momeală electorală.
În cazul în care liderii partidelor politice nu se trezesc din acest vis frumos, al găinii care stă pe mormanul cu ouăle de aur, dar nu trebuie să împartă bogăţia şi cu restul orătăniilor din curte, în cazul nostru alegătorii, există toate şansele ca o formaţiune naţionalistă sau un candidat independent să ajungă la putere, în perioada următoare. După acest scenariu aleargă şi vremelnicul nostru preşedinte Băsescu, cel care nu reuşeşte, însă, de câţiva ani bune să prindă din urmă aceastp idee, ci, dimpotrivă, contribuie şi el la dezbinarea partidelor politice actuale, pe unele dintre ele moşindu-le personal.
România a mai fost într-o astfel de situaţie de mai multe ori, de-a lungul istoriei. Un astfel de moment a fost când partidele au ajuns, la un moment dat, să se roage de Carol I să preia frâiele unei ţări aflată în degringoladă, decizie în urma căreia a început o perioadă deosebit de înfloritoare pentru ţara noastră. Acum, raţiunile istorice s-au schimbat, străinii sunt interesaţi doar de interesele lor teritoriale şi materiale iar regii autentici au dispărut de mult, urmaşii acestora fiind la fel de patetici precum ceilalţi politicieni (vezi modelul Paul de România). La fel ca în orice activitate, nici în politică valorile autentice nu se vor găsi pe toate drumurile, aşa că, poate, ar fi bine să începem să căutăm una autentică, pe care, probabil, nu o vom găsi printre candidaţii care încearcă să ni se bage cu de-a si,a pe sub piele, mai ales în anii electorali.
