România, prinsă la mijloc între URSS şi NATO

Ucraina este destabilizată, instituţiile statului sunt cucerite una câte una, totul sub masca războiului civil, pe care Rusia are toate motivele să o poarte în aceste zile. Să nu uităm că, sub acelaşi pretext, al răsculării populaţiei civile a avut loc şi revoluţia românească din 1989, care s-a dovedit, la final, că a fost orice altceva, dar nu revoluţie şi, cu siguranţă, nu una declanşată de români. Fie că acest lucru se va întâmpla în câteva zile sau în câteva luni, am certitudinea că Ucraina a fost deja învinsă de forţele externe ruseşti, aşa cum s-a întâmplat şi cu România, în urmă cu 25 de ani. Unii dintre români nici acum nu îşi dau seama că, sub aparenţa libertăţii de mişcare şi de opinie se ascunde, de fapt, o sclavie mult mai atent elaborată şi că, fiecare dintre noi, am ajuns în fiecare zi slugile occidentalilor, spre supermarketurile şi multinaţionalele cărora ne grăbim în fiecare zi, după ore grele de muncă, să cheltuim puţinii bani câştigaţi, pe mărfuri de calitate slabă sau pe alimente pline de otrăvuri ascunse în ambalaje multicolore.

Întrebarea fundamentală în acest conflict generat de Rusia pentru refacerea fostei URSS este însă cu bătaie mult mai lungă, şi ar trebui să genereze îngrijorări serioase printre politicienii ocupaţi să se dea cu barca la inundaţii sau să se maimuţărească pe malul mării, în căutare de voturi. Care este, în realitate, strategia lui Putin atunci când a generat acest conflict? Să fie oare la mijloc doar cucerirea unui teritoriu unde Rusia deţinea oricum controlul de facto, sau planul este cu bătaie teritorială mai lungă, şi atunci este ameninţată în mod real şi România? Din propriile declaraţii ale preşedintelui Rusiei reiese foarte clar răspunsul, iar avertizarea dată occidentalilor, că vor regreta în cazul în care continuă extinderea în zona fostei URSS este foarte clară. Vladimir Putin vrea să blocheze în acest moment înaintarea frontierei euro-altantice şi blocarea Ucrainei, în aşa fel încât aceasta să nu intre în spaţiul occidental. Scenariul seamănă cu cel aplicat în cazul Georgiei, sau cu începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar blocajul de acum al Ucrainei seamănă izbitor cu scenariul din Republica Moldova, privind regiunea Transnistria. Acest scenariu va reuşi, la nivelul vizibil acum, pentru că SUA şi aliaţii lor nu au mecanisme suficient de eficace pentru a împiedica federalizarea Ucrainei. NATO poate rezolva problema doar prin negociere cu Federaţia Rusă, lucru de data aceasta corect semnalat de Traian Băsescu, iar România se poate considera, momentan cel puţin, la adăpost de acţiuni militare directe, deoarece Federaţia Rusă este foarte atentă să nu provoace un conflict cu un stat NATO. Pe termen lung, însă, este posibil ca acesta să fie scenariul, şi anume extinderea spre teritorii pe care Rusia nu le controlează suficient.

Statutul nostru, de observatori ai conflictului, deşi este singurul posibil în acest moment, din postura de membri NATO nu face, însă, cinste României, deoarece la numai câţiva zeci de kilometri distanţă de frontiera noastră actuală se desfăşoară un război în toată regula. Ce se va întâmpla, însă, dacă politica de cucerire oraş cu oraş, adoptată de ruşi va încerca, în timp, să forţeze şi graniţele NATO şi UE, eventual pentru a împiedica Moldova să intre în uniune, şi care ar fi efectele unui conflict militar dus între SUA, aliaţii ei şi forţele fostei URSS chiar la graniţele României, sau chiar pe teritoriul acesteia, aşa cum s-a mai întâmplat de-a lungul istoriei?  

Este foarte clar că forţele separatiste din Est doresc să obţină neapărat mecanisme de putere, prin care să îngrădească înaintarea comunităţii europene. Singura soluţie este negocierea, înainte de a se ajunge la demonstraţii militare, dar este clar că Rusia va cere cu voce tare, de această dată, federalizarea Ucrainei, caz în care Constituţia va fi federală, iar acest scenariu este inevitabil, momentan. Este, în realitate, o afacere internă a fostei URSS, afectată de criza economică, iar răspunsul la întrebarea cât de departe este Putin dispus să meargă pentru a se lua ideologic la trântă cu Vestul, în ideea de a fi lăsat să împărăţească în pace peste această parte de continent este dat numai de capacitatea economică rusă de a susţine acest război, care este deosebit de costisitor. Când banii pentru susţinerea armatei şi a separatiştilor se vor termina, atunci şi negocierile vor fi mai uşoare. Este greu de crezut că, în momentul de faţă, când se aplică cea de-a treia etapa a sancţiunilor Occidentului, ea va mai putea rezista economic pe termen mediu şi lung, iar relaţiile comerciale ale Rusiei cu statele ex-occidentale nu îi va permite să supravieţuiască economic. Până atunci, întreaga Europă să află sub o mare ameninţare şi, fie că ne place sau nu, războiul bate şi la uşile noastre. Rusia vrea schimbarea hărţii naţiunilor, stabilită prin înţelegere în urma celui de-al Doilea Război Mondial şi, mai ales, înţelegerilor de la Helsinki, iar Putin îşi joacă pentru asta chiar scaunul de preşedinte.

În timp ce Zbigniew Brzezinski, faimos profesor de geopolitică în SUA, fost consilier de strategie al preşedintelui Jimmy Carter atrage atenţia că ţările aflate la frontiera NATO sunt deosebit de vulnerabile, prima fiind România, politicienii români dorm în papuci şi speră să fie apăraţi de umbrela NATO, deşi este nevoie de un timp considerabil pentru organizarea intervenţiei, în caz de atac. În cazul în care Putin vrea să „arate pisica” occidentului, singura acţiune care ar atrage cu adevărat atenţia ar fi cucerirea unei părţi din România, chiar şi pentru o vreme, ruşii dându-şi deja cu părerea că, având dotare armată slabă, ţara noastră ar putea fi cucerită în 30 de minute. Cel mai probabil, Putin nu se va opri aici, iar ţintele sale reale sunt Estonia şi România, iar evenimentele care sunt în derulare în Ucraina nu sunt decât preludiul pentru ce se va întâmpla în continuare, reacţia marilor puteri nefiind diferită, în scenariul Crimeea, de cea adoptată atunci când Hitler a anexat Austria.

Ucraina şi, implicit, întreaga lume a depăşit acum faza războiul rece, şi intră în cea a unui război cald, în care se distrug deja avioane, instituţii, se iau prizonieri, se vorbeşte de arme nucleare, iar capacitatea îndoielnică a politicienilor români de a gestiona o astfel de situaţie este de natură să ne îngrijoreze pe toţi. Ca de fiecare dată, istoria va fi scrisă de deciziile conducătorilor ei, iar aceştia sunt, de obicei, iresponsabili.