107
Politica „porţilor deschise”, promovată în primă instanţă de conservatorul Virgil Madgearu şi îmbrăţişat masiv în România de astăzi şi-a dovedit deja incapacitatea de a oferi strictul necesar locuitorilor acestei ţări. În timp ce străinii sunt primiţi cu covorul roşu şi pleacă apoi luând cu ei, în geamantan, acte prin care „hălci” de sute sau chiar mii de hectare din teritoriul românesc la aparţin cu acte în regulă, românii au ajuns să moară de foame la ei acasă, sau chiar printre străini, ocupaţi să ne cumpere numai geniile, în timp ce muncitorii de rând sunt buni şi pentru spălat latrinele.
Din perioada interbelică şi până astăzi, România a oscilat permanent între cele două politici promovate atunci de clasa politică, cea „Prin noi înşine”, promovată de liberalul Vintilă Brătianu şi preluată apoi, ca model de comunişti, şi politica „porţilor deschise”, a lui Virgil Madgearu, îmbrăţişată atunci de toate celelalte partide. După 1989, politicienii români s-au întors la politica porţilor deschise, prin care mulţi dintre ei par să fi căpătat, de fapt, sindromul maimuţei din cocotier. În încercarea lor de a atrage investitori străini, indiferent ce compromisuri trebuiau să facă pentru asta, ei seamănă tot mai mult cu maimuţele cocoţate în cocotieri, spre care arunci cu pietre şi, invariabil, ele se vor „răzbuna” aruncându-ţi înapoi nuci de cocos delicioase. Acelaşi lucru s-a întâmplat în ultimii zeci de ani şi cu economia românească, vândută sau distrusă „la bucată”, până acolo încât, pentru câteva comisioane bine plasate, politicienii noştri au ajuns să depindă acum de străinătate pentru orice produs.
În timp ce ţările occidentale, unde etapa „jafului naţional” s-a terminat de mult se străduiesc acum să îşi dezvolte prin orice mijloace capitalul autohton, noi nu ne-am decis nici astăzi să lăsăm străinii în pace, cu pietrele lor, şi să ne vedem de noi, şi de produsele pe care le putem produce în interiorul ţării. Politicienii români nu au învăţat nici acum lecţia privatizărilor eşuate şi fabricilor închise, continuând să arunce fosta economie românească la fier vechi.
Verva cu care au fost primiţi recent „investitorii” chinezi la Oltchim o demonstrează pe deplin. Aceştia au fost primiţi cu braţele deschise la Vâlcea , lăsaţi să se plimbe prin uzină, „înarmaţi”, probabil şi cu aparate foto performante, li s-au dat date concrete despre procedeul de producţie şi rezultatele financiare, iar apoi au plecat mulţumiţi, fără să se mai gândească vreun moment să investească bani la Vâlcea. Şi, la drept vorbind, de ce ar face-o, din moment ce se spune că şi-au construit în Vietnam un combinat asemănător celui din Râmnicu Vâlcea, sub îndrumarea şi cu informaţiile unui fost director al acestuia, Gheorghe Balint, dar care nu are în spate datorii colosale şi mai ales investiţii de mediu pe care nici măcar statul român nu şi le poate permite.
Când se vor trezi, în cele din urmă, politicienii români la realitate din certurile lor anoste, vor constata că ei vor în continuare să candideze, dar nu vor mai avea ţară decât cu numele, pentru că terenul arabil, pădurile, poate chiar casele oamenilor vor fi deţinute de nişte firme obscure, în spatele cărora se ascund interesele altor state. Şi, în cele din urmă, vor coborî din cocotier, pentru că noii proprietari vor dori să-l taie şi pe acela. În acest context, intenţia S.U.A, de a se implica în perioada următoare pentru stoparea corupţiei în statele est europene, din perspectiva ameninţării ruse este posibil să ne ajute să ne trezim la realitate mai devreme.
