Legea pe înţelesul tuturor: Procesul de defrişare „legală” a fondului forestier naţional

În ultimii ani s-a pus tot mai mult accent pe deja cunoscuta politică a dezvoltării durabile. Procesul de aderare şi diligenţele continue de integrare în Uniunea Europeană au presupus, printre altele, asigurarea unor măsuri concrete de protecţie a mediului. Aceste măsuri, fie că vorbim despre limitarea poluării, protejarea fondului cinegetic sau a fondului forestier, nu pot fi aduse la îndeplinire, decât prin asigurarea cadrului legal necesar, în acord cu politicile Uniunii dar şi cu aplicabilitate practică. Mai concret, dispoziţiile legale menite să asigure o protecţie reală a mediului şi resurselor trebuie să reprezinte un instrument atât de eficient încât să combată cu adevărat orice tentativă de încălcare a legii şi, acolo unde este cazul, să tragă la răspundere făptuitorii.

În ultimele două decenii, fondul forestier naţional s-a diminuat în mod substanţial, depăşind cu mult capacitatea acestuia de regenerare şi, cu atât mai mult, tentativele timide ale autorităţilor de reîmpădurire. Practicile şi modalităţile de sustragere a masei lemnoase sunt pe cât de numeroase pe atât de inovatoare. Odată cu adoptarea Legii nr. 46 din 19.03.2008 privind Codul Silvic, cu modificările intervenite ulterior, putem afirma, cu oarecare reţineri, că s-a produs o mică reformă în materie legislativă. Cu toate că dispoziţiile adoptate la acel moment reglementau o serie de sancţiuni aplicabile faptelor reprezentând contravenţii sau infracţiuni, după caz, ele s-au dovedit a fi insuficiente sau prea “blânde” pentru a împiedica furtul masiv de lemn.

Metodele de sustragere a masei lemnoase sunt nenumărate, însă unele din cele mai ingenioase metode sunt concepute şi aplicate chiar de către personalul silvic însărcinat cu paza pădurilor. Este foarte puţin probabil ca furturile de lemn să se desfăşoare fără ştirea personalului silvic, cu atât mai mult cu cât întâlnim des situaţii în care suprafeţele defrişate în mod ilegal sunt de ordinul hectarelor, “la ras”, pentru care nimeni nu este tras la răspundere. Cu titlu de exemplu, o metodă foarte eficientă, într-un sens păgubos pentru orice proprietar de fond forestier, o reprezintă asocierea informală între reprezentanţii ocoalelor silvice sau pădurarii acestora şi societăţile de exploatare sau simple persoane fizice cu o vastă activitate infracţională. Ca o paranteză, este important de precizat că exploatarea masei lemnoase din fondul forestier se efectuează după anumite proceduri reglementate şi având în vedere amenajamentele silvice. De regulă, aceste proceduri impun o serie de verificări din partea autorităţilor competente, în speţă Inspectoratele Teritoriale de Regim Silvic şi de Vânătoare (I.T.R.S.V.), care avizează actele de punere în valoare a masei lemnoase, după verificarea legalităţii acestora. Drept urmare, cadrul legal de cenzură există, şi intenţia la fel, însă din nevoia de a menţine în continuare activitatea de sustragere ilegală a masei lemnoase, constituirea de grupuri organizate incluzând personal silvic a reprezentat reţeta succesului.

Concret, pădurarul, în calitate de gestionar al unei suprafeţe determinate de fond forestier poate constata şi încheia acte de contravenţie. Aceste acte de contravenţie, potrivit scopului lor utopic, ar constitui o măsură de sancţionare a persoanelor care sustrag, fără drept, o cantitate de masă lemnoasă de până la cinci ori valoarea unui metru cub de lemn. Există o valoare medie stabilită prin ordin al autorităţii centrale responsabile, însă n-am vrea sa întrăm prea mult în detalii tehnice. Peste această valoare, faptele constituie infracţiune. Putem privi procesul – verbal de contravenţie silvică ca fiind cel mai la îndemână instrument de furt. Aplicând contravenţii, pădurarii sau personalul silvic în general, pot justifica masa lemnoasă lipsă, aşa-zisele “cioate” în limbaj de specialitate, fără a fi ţinuţi responsabili pentru lemnul tăiat şi sustras, care de cele mai multe ori nu se recuperează. Astfel, prin încheierea de procese – verbale de contravenţie pe “bandă-rulantă“, pădurarii se acoperă de lipsurile de lemn din gestiune iar, pe partea cealaltă, cineva se bucură de valorificarea acesteia. În acest fel, toate părţile sunt împăcate, mai puţin proprietarul pădurii care rămâne prejudiciat. Din lăcomie sau pur şi simplu din cauza instituţionalizării acestei practici şi din lipsa demersurilor sau a posibilităţilor de control ale autorităţilor, infractorii din rândul personalului silvic au instituit această metodă de furt prin emiterea de procese-verbale de contravenţie silvică pe numele unor persoane fictive sau aflate în imposibilitatea de a se apăra sau, care nici nu au luat la cunoştinţă că pe numele lor au fost emise procese – verbale sau, de cele mai multe ori, care se află în complicitate cu aceştia, doar în scopul justificării lipsurilor de masă lemnoasă. Este clar că ne aflăm în cazul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual însă ca cineva să o constate, altcineva trebuie să sesizeze organele de cercetare penală sau acestea din urmă să se autosesizeze.

Pentru ca lanţul infracţional să fie complet, personalul silvic însărcinat cu coordonarea acestor pădurari, girează aceste proceduri şi se asigură că aceste procese – verbale nu se comunică mai departe spre a fi puse în executare. Aceste practici conduc la concluzia de-a dreptul şocantă în care, spre exemplu, un pădurar înregistrează pe o anumită suprafaţă o cantitate de masă lemnoasă lipsă, iar aici discutam despre sute sau mii de metrii cubi, însă după efectuarea controalelor de fond paguba imputată acestuia este zero, unicul păgubit rămânând proprietarul fondului forestier. Este evident că aceste procese – verbale pot fi lovite de nulitate pentru nerespectarea unor condiţii minime prevăzute de lege însă, dacă nimeni nu se sesizează, nimeni nu sancţionează. Uneori, aceste vicii de formă sau de fond, în întocmirea actelor de contravenţie, sunt justificate de către agenţii constatatori prin faptul că se află în imposibilitatea de a constata faptele în prezenţa unor martori datorită izolării sau că nu pot anunţa în timp util organele de poliţie. Bineînţeles că aceste justificări sunt lipsite de orice fundament.

Pentru puţinele cazuri în care se constată infracţiuni fără complicitatea personalului silvic, cazuri pe care ne permitem să le considerăm izolate, de cele mai multe ori soluţiile date de parchete sunt de neîncepere a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărirea penală pe motivul lipsei pericolului social sau, în cazuri fericite, înlocuirea pedepsei cu amenda. Aceste soluţii sunt date de lipsa de probe, nelegalitatea actelor de constatare şi, nu în ultimul rând, de indulgenţa prevederilor Codului Silvic în materie de sancţiuni. Şi în plus, este mai profitabil să încasezi amenzi sau soluţii de neîncepere a urmăririi penale, în condiţiile în care nimeni niciodată nu te va trage la răspundere, cel puţin pecuniar, iar veniturile din furtul de lemn sunt substanţiale.