Cum se diagnosticheaza un esec electoral: simptomele premierului Ponta

Victor Ponta a castigat deja alegerile. Insa doar pentru cativa romani, desigur. De exemplu, pentru Dan Sova, Mirel Palada sau Gabriela Firea, Victor Ponta este Presedintele Romaniei si trebuie tratat in consecinta. Pentru alti romani, dimpotriva, Victor Ponta este mazeta care-l pune intr-o lumina favorabila chiar si pe ex-prezidentiabilul pesedist Mircea Geoana. Victor Ponta insusi face parte din acest grup select de romani care nu cred in victoria social-democrata din toamna/iarna acestui an. Si, evident, se comporta ca atare.

Liderul stabileste trendul, spune o zicere aproape banala din zona stiintelor politice. Iar contracandidatul, un numar doi puternic, se agata intotdeuna de agenda publica intocmita in jurul favoritului si incearca, cautand clivaje chiar si acolo unde nu sunt, sa creasca prin antiteza. La alegerile prezidentiale din 2014 nu exista proiecte. Ar fi si greu sa apara. Cuvant mai demonetizat ca acesta, zau, n-am intalnit in politica de foarte mult timp. Poate doar „cvorum”, cu precizarea de rigoare ca „cvorumul” (sau lipsa sa) are efecte. Proiectele nu. Aduc, mai degraba, a apa sfintita.

Insa, Victor Ponta a inventat un asa-zis proiect prezidential. Anti-Iohannisul. Si se tine de el cu multa rigoare, amintind cum Traian Basescu se infatisa, in campania de acum 10 ani, un Adrian Nastase intors. Stie Ponta, sau i-a spus vreun iscusit sfetnic de campanie, ca istoria e ciclica. O fi. Doar ca Victor Ponta, asa cum ni se arata astazi, nu-i doar Traian Basescu pur, din 2004. E si Adrian Nastase. O combinatie nefasta. E – si mai plastic chiar n-o pot expune – Puterea care loveste in Opozitie si plange de durerea mainii cu care da. E contracandidatul prin excelenta, e „alternativa” la Iohannis, e schimbarea pana la capat, desi cursa s-a incheiat de mult, si noi, poate fara sa ne dam seama, suntem deja in retur.

Iohannis s-a nascut sas luteran. In replica, facandu-si cruce cu limba-n cerul gurii in timpul Consiliului National al PSD, Ponta s-a marturisit crestin ortodox. Convins. Un cavaler cruciat pe campul de lupta al politicii romanesti. Ca orice roman absolut, vorba lui Tutea. Si poate chiar mai roman ca Petre Tutea. Caci, Tutea, vedeti dumnevoastra, a murit membru PNL. PNL condus acum de Iohannis… Vedeti, totul se leaga in comunicarea de campanie a social-democratilor.

Cum spuneam, intolit cu ie si bundita noua, Victor Ponta ne preda mandrie romaneasca. Sigur, guverneaza cu UDMR in poate cea mai agresiva perioada a formatiunii maghiare si cedeaza, rand pe rand, puncte politice strategice de dragul celor electorale. Insa nu asta conteaza. Conteaza, in schimb, ca Iohannis nu va putea lacrima ascultand „Doamne, ocroteste-i pe romani!”, in timp ce Victor Ponta/Ponte – ca nu stim sigur cum ii chema pe italienii din care se trage premierul – s-a decoperit, de cand contracandideaza un etnic german, ultranationalist frenetic.

Si ar mai fi copiii. Lumina ochilor, rostul vietii, singura noastra mostenire pe acest pamant. Copiii pe care Iohannis nu-i are si trebuie, ne-o spun toti comunicatorii PSD, de la Codrin Stefanescu la trubadurul Mihai Sturzu, sa plateasca electoral pentru asta. Chiar Victor Ponta ne-a transmis, strangandu-si metaforic copiii in brate, ca nu-i lucru mai important pe Pamant decat urmasii. Cel putin, pentru politicieni. Cel putin, in campanie electorala. Cel putin, daca  adversarul nu are copii.

Dincolo de ingretosarea pe care strategii de campanie ai premierului Victor Ponta o provoaca oricarui observator avizat, aruncand disputa politica autohtona cu decenii in urma, ramane insulta la adresa votantului lucid: in speta, neconcordanta dintre procentele argumentate „sociologic” si strategia de agatator de coada favoritului, solutia la care candidatii recurg cand simt ca pierd teren.  Intr-un final, nici duzina de petarde aruncate in ochii electoratului nu pot ascunde acel ceva esential: frica unui candidat e singurul sondaj real. Iar frica unui sef de guvern pe care sociologii docili de curte il vad urcat pe 70% din optiunea de vot e, de fapt, cel mai clar simptom al esecului.