We love you too, Ozzy!

Aţi auzit vreodată de Tommy Clufetos? Nici eu, până mai ieri. Ei bine, domnul Clufetos este un tânăr de cam treizeci de ani, care se autocaracterizează drept un groove master, inteligent şi teatrală, şi care i-a cam furat specalcolul lui Ozzy. S-a întâmplat sambătă seară în Bucureşti când, timp ce cincisprezece minute, Clufetos a oferit unul dintre cele mai impresionante solouri de baterie la care mi-a fost dat să asist până acum. Este vorba, desigur, despre concertul lui Ozzy Osbourne; lucru ce trebuie menţionat pentru a nu deruta audienţa. Nu îmi este nici mie încă limpede de ce am început să scriu despre concertul lui Ozzy, fără a începe cu maestrul întunericului însuşi. Poate pentru că simpatizez mereu cu drama instrumentiştilor de a nu fi niciodată în lumina reflectoarelor. Sau poate pentru că Clufetos mi-a adus întrucâtva aminte Dave Grohl, despre care, pe vremea când era baterist la Nirvana, nu vorbea mai nimeni, dar care a reuşit să ne surprindă pe toţi cu Foo Fighters.

Să revenim însă la concertul de aseară, pe care precizez încă de la început că îl voi trata mai cu seamă ca pe un fenomen social, şi nicicum ca pe unul muzical. Ca cei mai mulţi dintre oameni, nu ştiu să citesc o partitură, nu ştiu să cânt nici măcar după ureche şi întotdeauna m-am simţit în altă lume la concertele criticate de către specialişi. Vezi cazul concertului lui Bob Dylan. Din punct de vedere socio-cultural însă, fenomenele de acest tip sunt mereu spectaculoase din două puncte de vedere.

Primul ţine de ceea ce se poate intitula „readucerea împreună a grupurilor”, iar al doilea ţine de un soi de mistică a reprezentaţiei. Astfel, din primul punct de vedere, dacă Beatles, Dylan şi Stones erau mai degrabă revoluţionari, atacând convenţiile sociale prin muzică, atitudine şi mesaj general, grupurile de heavy metal – şi implicit fanii lor – sunt cu totul diferite. Orice gest de rebeliune sau de imaginar nonconformist capătă în cazul lor o funcţie de exprimare a masculinităţii şi a atitudinii dure, şi în niciun caz pe aceea a consolidării vreunui gest reflexiv. Este vorba, am putea spune, despre ideea de descătuşare a enegiei pure. Există desigur, în cazul lui Ozzy (i.e. Black Sabbath) melodii ca War Pigs, un protest făţis la adresa Războiului din Vietnam. În general vorbind însă, filosofia lor de viaţă pare să aducă mai curând cu ideea din „I don´t want to change the world (I donţt want the world to change me)”. Cam aşa s-au văzut şi cei douăzeci şi ceva de mii de oameni care au venit sâmbătă seară la Ozzy. Ca să citez dintrun bătrân rocker maramureşan care cauta de vorbă cerându-mi o ţigară în faţa intrării de la Zone Arena: „haideţi să întrăm, copii! Nu vă fie frică, e tata Ozzy”. Omul îşi păstrase încă jeanşii tăiaţi şi jacheta cu ţinte de pe când avea nouăsprezece ani.

În ceea ce priveşte mistica reprezentaţiei, este vorba despre acel sentiment ce nu poate fi explicat pe cale raţională, şi pe care îl simţi de fiecare dată când te afli în faţa unor monştrii sacri. Să o luăm altfel. Sabbath nu au fost niciodată performerii mei preferaţi, şi atât cât îi ştiam i se datorează lui tata, care m-a îndoctrinat din tinereţe cu „muzica adevărată”. Iar pe Ozzy l-am văzut mai de aproape la MTV, într-o emisiune dubioasă, încojurat de fiinţe scoase din Familia Adams, şi multe, multe obiecte decorative care îmbinau reprezentarea barocă cu aceea a unui postmodernism eşuat. Se vedea că suferise mai multe AVC-uri şi că a avut o relaţie intimă cu drogurile şi alcoolul. Personaj caricatural, care abia se ţinea pe picioare. De unde şi şocul de a-l vedea la Bucureşti, în rolul extrem de autenic al unui rock star adevărat, plin de dragoste şi energie, fluturând vajnicul tricolor, şi strigând de zeci de ori”I fu***ng love you all”

Din aceste motive am plecat de la concertul lui Ozzy cu sentimentul acela de puternică impresie pe care ţi-l produc lucrurile autentice, ce vin din alte lumi, dar şi cu surprinderea de fi asistat la o mostră de rock şi modestie cum România nu va cunoaşte, probabil, niciodată. Acestea fiind zise, „We love you too, Ozzy!”

(Iar eu, personal, le mulţumesc lui Clufetos, Smarandei şi lui Vlad pentru întregirea show-ului.)