Watergate de România, sau un model atât de mare, pentru un preşedinte atât de mic

Pentru România, scandalul în care este implicată familia prezidenţială este un moment de răscruce. În primul rând pe plan intern, dar şi pe cel extern, având în vedere interesele divergente ale marilor puteri ale lumii, care se intersectează chiar pe teritoriul românesc. Pe plan intern, scandalul Băsescu este doar o umbră sfioasă a celebrului Watergate şi, după modul cum au început deja să lucreze propaganda băsistă din media şi politică, are toate şansele să eşueze lamentabil, adică să ne dezvăluie faptul că nici măcar la final de mandat, preşedintele care se pregăteşte să devină „fost” nu are demnitate şi onoarea propriilor fapte. În scandalul „Bercea Mondialul”, Băsescu a adoptat aceeaşi poziţie ca şi preşedintele american Jimmy Carter într-un scandal aproape identic, de acum câteva decenii, ceea ce ar putea reprezenta influenţa firmei americane de consiliere Greenberg Quinlan Rosner Research,
care îl are drept client pe Băsescu. Urmarea acestei abordări a fost, însă următoarea: cariera politică de vârf a lui Carter s-a oprit după primul mandat şi el a rămas în istorie drept unul dintre cei mai slabi preşedinţi americani. Pentru Băsescu, vajnicul comandant de navă care a trecut prin atâtea „furtuni politice”, este, însă, de-a dreptul penibil că a fost „făcut” de o gaşcă de ţigani care nici să scrie nu prea ştiu, dar ştiu foarte bine să poarte, în schimb, camere de luat vederi ascunse. Culmea, familia Băsescu, cu o avere imensă, a refuzat să-şi plătească reputaţia şi să înapoieze câteva sute de mii de euro, după ce nu fusese în stare să rezolve treaba pentru care luase banii.

Un rol foarte important îl are, în acest moment, justiţia, care poate demonstra numai acum, fără teama de repercursiuni, că este a treia putere în stat, şi poate ancheta faptele penale sesizate până la capăt, aşa cum ar trebui să se întâmple într-un stat de drept. Ne îndoim însă că, în hăţişul bandelor de fraudat legea din care fac parte deja destui judecători, se vor nimeri exact aceia care nu s-au murdărit până acum pe mâini, să ancheteze acest caz. Cel mai probabil, scandalul „Watergate de România” va fi rescris, după modele deja patentate de români şi va ajunge un zgomot jalnic, făcut de propaganda prezidenţială, cu scopul de a evita posibilitatea implicării numelui Traian Băsescu în această afacere care miroase de la o poştă a corupţie generalizată, şi ale cărei fire duc direct la Cotroceni, chiar şi pentru neiniţiaţi. Richard Nixon a demisionat pentru un scandal mult mai puţin important decât
acest dosar de corupţie în favoarea unei bande de interlopi cu care chiar Traian Băsescu s-a afişat, fără jenă, la bairamul de la Costeşti – Vâlcea, nu fratele său, doar că noi avem un preşedinte tare ca piatra: el nu ar demisiona nici măcar dacă ar fi prins cu sacul de bani în spate, pentru că, în cel mult două săptămâni, răspândacii lui de campanie ne-ar convinge pe toţi că în sac se aflau, de fapt, câteva mere culese din grădina proprie. Este posibil să asistăm, în schimb, la o dezlănţuire a altor dosare politice importante, ale unor adversari ai noii puteri, pe motiv că justiţia a „dovedit” că este nepărtinitoare, după ce l-a încarcerat pe Mircea Băsescu, iar anchetele cu iz de interese politice să continue. Una peste alta, justiţia nu a dovedit, în aceste zile, decât ce fel de putreziciune ascunde la conducere, iar Traian Băsescu îşi face o ieşire din scenă ruşinoasă, aşa cum a fost, în
multe momente, şi perioada sa de “domnie”.

Nu plâng pe umărul lui Băsescu, dar nici nu mă bucur de întorsătura periculoasă pe care au luat-o lucrurile în România. Din nou, preşedintele în funcţie a fost îngenunchiat cu sprijinul puterilor străine, cel mai probabil, pentru că astfel de scandaluri, cum este şi cel al clanului Bercea Mondialul nu au cum să izbucnească „în mod natural” într-un an de campanie, şi nici nu au cum să nu fie cunoscute şi poate chiar încurajate de serviciile secrete, care, la fel ca şi ţiganii, încearcă să fie de fiecare dată în barca puterii, sau la gura ţevii de unde curg banii. Cum, în an electoral, serviciilor secrete le-au crescut din nou bugetele pentru salarii, de data aceasta cu „mâna” Guvernului Ponta, nu este foarte greu de înţeles de ce pionii de pe tabla de şah a lui Băsescu dispar acum, unul câte unul, în acest scandal. Dacă se va ajunge şi la „Rege” este greu de anticipat, în contextul încrengăturii
şantajelor de tot felul cu care se ţin în şah actorii politici, dar se poate presupune, fără teama de a greşi, că deceniul dictaturii lui Băsescu s-a încheiat.

Faptul că România a devenit, de câteva luni bune un punct fierbinte şi pe harta lumii, la confluenţa intereselor ruseşti şi occidentale, ne face să ne gândim că orice scandal important la nivel politic sau economic, izbucnit în această perioadă, are obligatoriu şi un substrat al intereselor externe. În sprijinul aceste ipoteze este şi modelul aproape identic după care, imediat după ce administraţia prezidenţială şi-a anunţat deschis interesul faţă de România şi Polonia, în ambele ţări au izbucnit scandaluri la indigo, cu iz securistic, pe fond de trafic de influenţă. În Polonia s-a ajuns să se ceară demisia Guvernului Tusk, tot de dreapta şi pro-occidental convins, iar în România, Victor Ponta cere demisia lui Băsescu. Dacă la originea scandalului din cele două ţări au stat ruşii sau americanii este greu de spus, important pentru noi este că România nu reuşeşte, după 25 de ani de aşa-zisă democraţie,
să îşi aleagă un preşedinte care să nu fie şantajabil, care să poată media între interesele diverselor partide de pe scena politică fără părtinire, în aşa fel încât să nu scindeze şi mai mult scena politică deja fărâmiţată, şi care să nu poată fi atins atât de uşor de tentaculele corupţiei.
Morala pentru preşedintele Băsescu rămâne valabilă: în cazul în care rămâi singur în politică, păzit doar de o femeie, este posibil să te mănânce şi lupii, dar şi urşii din pădure. Din păcate, criza din politica românească are o implicare mult mai profundă, după cum se va vedea nu peste mult timp, când ţările din spaţiul european vor trebui să aleagă calea de urmat şi aliaţii, într-o viitoare conflagraţie globală.

Stânga românească este şi ea expusă corupţiei, în aceeaşi măsură, în acest sens este suficient să revedem cazul Duicu. „Baronul” conducea, la Mehedinţi, o reţea de corupţie integrată, ba chiar îi era permis să vorbească pe „telefonul roşu” al premierului, în acest sens putând fi şi el considerat un fel de „frate” al lui Victor Ponta. Mai mult, el îşi formase o metodă patentată de a primi „foloase necuvenite” pe plan local, iar cei care nu cotizau erau trecuţi pe „lista neagră” şi supuşi la numeroase presiuni.

În acest context, este foarte important să se formeze într-un final acea „dreaptă unită”, care este capabilă să contrabalanseze interesele PSD în România, pentru că baronii locali au început deja să-şi facă de cap, promovând, de exemplu, legea cu privire la tăierea la ras a pădurilor, chipurile cu scop turistic, dar şi o nouă lege a amnistiei, apărută peste noapte, pentru a-şi apăra propriile interese. Regula nescrisă a oricărei democraţii este că, în cazul unei polarizări politice, fie ea de stânga sau de dreapta, riscăm să ajungem la dictatură, aşa cum am experimentat deja, iar eu nu îmi doresc să se întoarcă nici dictatura Iliescu, nici dictatura Băsescu. Poate ar fi bună, măcar un mandat, „Dictatura Bunului Simţ”.