M-a ferit Dumnezeu, până acum, să fiu dator la bănci. Partea bună e că n-am fost absolut niciodată presat de rate. Partea proastă e că nu beneficiez de confortul pe care mi l-aş dori. Dar ambele ipostaze, autoasumate, mă privesc doar pe mine. Am avut, însă, confortul de a urmări fără patimă, dată fiind calitatea mea neutră, scandalul generat de faimoasa Ordonaţă 50, aia care încearcă să mai taie din puterea discreţionară a băncilor, exclusiv în calitate de client pentru încasarea banilor din contracte şi, respectiv, de plătitor de facturi şi alte acareturi obligatorii.
N-am emis, până acum, opinii scrise ori vorbite pe această temă. Dar impertinenţa FMI şi a Băncii Naţionale, care nu mai e demult (nici nu ştiu dacă a fost vreodată) a României, care sunt gata să bage-n blocaj o ţară oricum prăbuşită economic doar pentru a proteja băncile în detrimentul cetăţenilor, m-a scos realmente din minţi. După ce România s-a îndatorat vârtos la FMI pentru ca bancherii străini (obişnuiţi să trăiască aici din specula pe titluri de stat şi credite cămătăreşti cu buletinul, că nişte afaceri nu sunt în stare să finanţeze) să închidă liniile de credit de la băncile-mamă şi să-şi ia bonusurile de performanţă de milioane de euro, acum nu mai poate accesa noua tranşă până nu desfiinţează (sau modifică-n folosul băncilor) Ordonanţa 50. Adică a unui act normativ menit să apere (şi) drepturile cetăţenilor, întocmit de o autoritate guvernamentală, promovat de Executiv, aflat în dezbatere parlamentară.
O entitate economică suprastatală, aflată-n buza falimentului înaintea declanşării crizei mondiale, impune explicit, chiar dacă n-o recunoaşte public, unui stat, întâmplător acţionar al ei, să renunţe la bruma de suveranitate pe care o mai are. Şi, ca să fie sigură că impunerea se transformă-n realitate, lasă drept monitor, cu largul concurs (ca să nu-i spun complicitate) al preşedintelui României, o altă instituţie, teoretic tot a statului. Care, pe deasupra, mai şi are-n titulatură atributul de naţională. Vreme de peste 20 de ani, nimeni n-a reuşit să explice de unde prezumţia asta de competenţă atribuită BNR şi intangibilului său guvernator. Poate, cu ocazia asta, reuşeşte, totuşi, cineva măcar să se întrebe, în gura mare, pentru cine lucrează, de fapt, vârfurile puterii politice şi scrobiţii dregători ai BNR.
P.S. Ultima oară când România şi-a asumat, printr-un acord stand-by cu FMI, privatizarea forţată sau lichidarea întreprinderilor de stat generatoare de pierderi, ministrul Transporturilor era Traian Băsescu, iar guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Între timp, FMI s-a ocupat cu falimentarea Argentinei şi era să de desfiinţeze, Băsescu a ajuns preşedintele României, iar Isărescu a fost făcut academician.
NR. Acest articol îl puteţi citi şi accesând linkul de mai jos.
