Trecusem de lanțul de milițieni care bloca bulevardul dinspre Unirea spre Universitate. Am crezut că nu se vor da la o parte și nu ne vor lăsa să trecem – dar, spre surprinderea mea, cordonul de milițieni s-a rupt.
Cei cu care mărșăluiam spre Universitate strigau „Jos Ceaușescu!”. Eram fericit. La un moment dat, mi-am dat seama că eu nu strigam – eram mut. Mi-am dat seama că ar cam trebui sa încep să strig și eu. „Dar nu e oare puțin cam nepoliticos?”, mi-am zis. „Nu e suficient că mărșăluiesc împreună cu ceilalți protestatari?”
„Măi tâmpitule, mi-am zis, toată viața ta ai sperat să se întâmple asta, toata viața ta ai așteptat să se întâmple asta. Ei bine, acum chiar se întâmplă. Așa că du-te-n p… mă-tii, nu te mai căca pe tine – și strigă!” Și am strigat – „Jos Ceaușescu!”
Pentru mine, ăsta a fost momentul în care am devenit om liber. Pentru unii, a fost momentul trecerii de pe trotuar pe stradă, al trecerii graniței fizice dintre cele doua lumi. Pentru mine, a fost atunci când am strigat prima oară „Jos Ceaușescu!”. Trecerea graniței interioare.
La mulți ani, bucureștenii mei!
