Într-un context internațional atât de tensionat, în care Vladimir Putin amenință cu nucleara în stânga și-n dreapta, filmul Oppenheimer apasă fix butoanele necesare și transmite, fără ocolișuri, că folosirea armelor nucleare este cea mai nepotrivită variantă.

Da, poate că, în comparație cu alte capodopere cinematografice ale lui Christopher Nolan – Inception sau Interstellar-, Oppenheimer nu reușește să smulgă acel „wow” prin puterea imaginilor sau a muzicii create de Hans Zimmer, însă te măgulește prin expunerea a cât de puternică este știința.

Încă de la început, protagonistul este plasat în paralel cu Prometeu, personajul din mitologia greacă care a furat focul de la zei, ca apoi să îl dăruiască oamenilor, fapt pentru care, în final, a fost pedepsit. Acest punct de plecare este perfect pentru planul narativ, căci îi creează privitorului orizontul de așteptare, anticipând efectele negative pe care le va avea dorința de inovare a lui Oppenheimer – în încercarea de a aduce împreună două lumi, ajunge să le distrugă pe amândouă.

Tot de la început se conturează și dimensiunea biografică a filmului, care se completează perfect cu cea psihologică a peronajului principal, iar intenția lui Nolan nu pare a fi nici cea de a aduce un omagiu, nici de a critica, ci, mai degrabă, o combinație între cele două.

Cum a devenit Oppenheimer „distrugătorul lumilor”

În data de 16 iulie 1945 a avut loc prima explozie nucleară – testul Trinity/Sfânta Treime. Acesta a fost denumit, de Oppenheimer, după scrierile lui John Donne, asta pentru că, în ciuda ocupației sale, a fost dintotdeauna intrigat de misticism. Faimosul citat „Am devenit Moartea, distrugătorul lumilor”, rostit în timpul detonării primei bombe atomice, este un pasaj din Bhagavad Gita/Cântecul divin, un text vechi religios sanscrit.

Punctul culminant al carierei sale avea să vină odată cu Proiectul Manhattan și, implicit, crearea primei bombe atomice, la care nu a lucrat singur, ci înconjurat de mințile științifice strălucite ale acelor vremuri. Desigur, pe lângă aceștia, au mai contribuit alți 4.000 de oameni, iar peste 2 miliarde de dolari au fost cheltuiți, în total, în acest proiect.

După terminarea războiului, prin folosirea celor două bombe atomice la Hiroshima și Nagasaki, părintele bombei atomice avea să activeze în mai multe instituții, fie ca șef, fie consultant. Momentul de turnură urma să aibă loc după întâlnirea cu Lewis Strauss (rol interpretat excepțional de Robert Downey Jr.).

Președintele comisiei pentru energie atomică, Lewis Strauss, întocmește o comisie anticomunistă, ceva la limita legalității, pentru a-l distruge pe Oppenheimer. Acesta n-a fost acuzat de înaltă trădare în favoarea comuniștilor, așa cum aș fi crezut, însă comportamentul său a fost calificat ca nesigur, fapt ce a atras ridicarea autorizației sale de securitate.

Pregătirea extinsă dinaintea testului Trinity devine și mai interesantă, în retrospectivă, întrucât se observă cum legăturile lui Oppenheimer, atât înainte, cât și după ce el și echipa sa din cadrul Proiectului Manhattan s-au mutat în Los Alamos, New Mexico, pentru a accelera dezvoltarea bombei atomice, sunt disecate de operatorii politici care caută să-l discrediteze.

Foarte greu de urmărit aceste ultime scene ale peliculei, pentru că trăiești constant cu impresia că iei parte la ceva nedrept, însă, la un moment dat, nu mai consideri că este complet nemeritat. Tocmai prin aceste nuanțe m-a cucerit filmul – prin faptul că Oppeheimer nu este înfățișat nici ca erou, nici ca „the bad guy”. Nu este un personaj convențional; are defecte și ambiguități, drame internalizate, momente în care nici el nu se poate înțelege.

Dar ce ar fi fost toate aceste caracteristici dacă nu se găsea actorul perfect pentru a le scoate la lumină? Nu mai este nicio surpriză că rolul principal este jucat de irlandezul Cillian Murphy, actor preferat, de altfel, de regizorul Christopher Nolan. Desigur, pe lângă asemănarea izbitoare cu adevăratul Oppenheimer, avantajul lui Murphy se materializează prin faptul că acesta joacă „din ochi”. O singură privire livrează exact doza de emoție de care este nevoie și povestește scenariul înainte ca actorul să-și rostească replicile.

Am fost și încă sunt uimită de faptul că Oppenheimer se bucură de un așa mare success în cinematografe, nefiind vorba despre un subiect comercial sau ușor de digerat. Unde mai pui că a fost lansat în aceeași perioadă cu „Barbie” – film de o oră și 50 de minute, colorat, cu muzică, dans, o poveste cu care poate e mai ușor să rezonezi și (prea) mulți bani investiți în marketing.

Recunosc că, deși, la bază, sunt inginer de aerospațială, se întâmplă să nu cunosc istoria facerii bombei atomice din scoarță-n scoarță. Personal, nu m-a interesat niciodată atât de mult încât să aprofundez această temă. Așadar, pentru cei ca mine, mai puțin sau deloc familiarizați cu subiectul, filmul chiar poate fi un real ajutor, la nivel informativ, științific.

Când vine vorba despre prezentarea altor detalii, ceva mai profunde, – cum au ales liderii Statelor Unite ale Americii să arunce bombele fix la Hiroshima și Nagasaki, de ce americanii au bombardat de două ori și ce a fost, cu adevărat, Proiectul Manhattan – aș fi vrut să se insiste mai mult, să meargă până la capăt, nu doar să „zgârie” la suprafață subiectul. Înțeleg, totuși, alegerea de a nu arăta bombardamentele, ci de a le trăi exclusiv prin intermediul radioului și prin reacția comunității din Los Alamos.

Fără să stau pe gânduri, așadar, declar că filmul Oppenheimer reprezintă, pentru mine, o mișcare cinematografică mare, curajoasă si serioasă, ce îmbrățișează contradicțiile unui gigant intelectual care a fost, se pare, un om profund imperfect. Moștenirea lui Julius Robert Oppenheimer a fost complicată chiar de propria ambivalență față de realizarea revoluționară care i-a asigurat locul în istorie.