43
O stafie umblă prin Europa: stafia populismului. Toate puterile bătrânului continent s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva aceste stafii… Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat şi numit populist de adversarii săi de la putere? Există vreun partid de opoziţie care să nu fi răspuns, la rândul său adversarilor săi reacţionari, zvârlindu-le în faţă imputarea de populist? Este clar că populismul a devenit deja o putere, iar adepţii lui sunt într-un număr impresionant de mare, legaţi de aceleaşi interese şi manevre comune. A venit timpul ca populismul, sub „doctrina” căruia s-ar putea reuni cu uşurinţă toate partidele actuale să-şi expună deschis, în faţa lumii întregi, concepţia, scopurile, tendinţele şi să opună basmului despre stafia sa un manifest al partidului însuşi. „O, Tempora, O Mores!”, manifestul Partidului Comunist din 1848, Marx şi Engels sunt la fel de actuali şi astăzi. S-au schimbat numai denumirile, în timp ce concepţiile şi chiar oamenii au rămas aceiaşi. La vremuri noi, avem, de pildă, aceiaşi candidaţi prăfuiţi de roţile zimţate ale compromisurilor politice şi îmbolnăviţi înainte de vreme de conştiinţa încărcată cu foloase necuvenite.
Organizarea alegerilor pentru Parlamentul European din acest an vor costa Guvernul român 148 de milioane de lei, cu aproape 50% mai mult decât alegerile din urmă cu cinci ani, dar efectul acestor cheltuieli nu se va materializa în rapoarte mai bune sau în puncte de vedere pertinente ale eurodeputaţilor români în PE, pentru simplul fapt că figurile pe care le trimitem acolo sunt vechi şi multe fără experienţa necesară pentru o asemena funcţie.
Cum au ajuns pe listele de euroalegeri personaje fără personalitate, sau chiar fără educaţie şi timpul necesar pentru a putea căpăta suficientă reputaţie şi experienţă într-un domeniu anume, este greu de explicat, mai ales că pe listele principalelor partide se regăsesc cu prea multă uşurinţă neveste sau fiice ale preşedinţilor de partid, dintre care unele nu s-au remarcat prin băncile de la Bruxelles decât prin dresurile rupte de atâta frecare sau prin greşelile gramaticale grave. Aproape toate partidele, cu excepţia UDMR şi PDL, şi-au plasat rudele liderilor pe poziţii eligibile, fapt nemaiîntâlnit în alte ţări UE. Daciana Sârbu, soţia liderului PSD, ocupă locul 7 pe listă, Adina Vălean, soţia liderului PNL, urcă pe locul secund la PNL , iar Elena Băsescu, fiica cea mică a preşedintelui Traian Băsescu, este aşteptată pe locul doi, pe lista PMP. Este, fără îndoială, cea mai mare concentraţie de rubedenii pe liste din Uniunea Europeană, asta în condiţiile în care, în Parlamentul European nu există un caz comparabil cu România, unde rudele apropiate ale celor mai importanţi oameni politici (preşedinte în funcţie, premier şi liderul opoziţiei) aterizează, ca prin minune, pe listă. Situaţia României este, din acest punct de vedere, fără precedent. Doar în România listele candidaţilor se alcătuiesc pe bază de amiciţii politice sau de aşternut, şi în câteva democraţii interpretabile, din sudul Europeni, unde sita partidelor are unele scăpări, dar nici pe departe atât de evidente ca la noi.
Faptul că politica de la Bucureşti este deconectată de politica europeană şi cu o agendă proprie autistă se va vedea foarte clar şi în următoarele luni. Nici chiar partidele nu doresc o mobilizare dincolo de activele lor pentru că, nu-i aşa, cine ştie ce surprize le pot furniza cetăţenii. Casele de sondaje anunţă o prezenţă la urne de maxim 30% şi lupta se va da mai multe între organizaţiile de partid. Ele sunt, astfel, cele care trebuie şi sunt mituite în această perioadă, ba cu fonduri de mult aşteptate, pentru lucrări executate de câţiva ani buni sau pentru şantiere care au rămas în paragină. Creşterea bruscă a salariilor primarilor şi viceprimarilor de localităţi mici se înscrie în acelaşi registru, al mitei electorale mascate pentru aleşii din teritoriu, care reprezintă, de fapt, coloana vertebrală a partidelor politice, şi cei care vor strânge alegători la vot pe 25 mai.
Toate partidele, de la putere sau din opoziţie, şi-au păstrat în proporţii semnificative actualii europarlamentari pe locurile considerate eligibile, rata de înnoire fiind mult mai scăzută, în raport cu media europeană. Cam jumătate dintre cei peste 700 de membri ai Parlamentului European aleşi la fiecare cinci ani sunt nume noi, însă România se prezintă cu vechea ofertă în proporţie covârşitoare. Din totalul de 32 de europarlamentari români, caţi vor fi aleşi pe 25 mai, mai bine de două treimi vor fi politicienii votaţi şi la precedentele alegeri europarlamentare organizate în România în 2009, câţiva fiind chiar moşteniţi din 2007. Puţini dintre ei sunt cu adevărat pasionaţi de ceea ce fac. Restul văd în Bruxelles o sinecură de neratat. Europarlamentarii sunt în general bine plătiţi, dispun de un buget lunar pentru deplasări şi un mic cabinet personal, birou în ţară, plus dreptul la pensie asigurat. Şfii de partid şi un grup restrâns de lideri decid cine intră şi cine iese de pe locurile eligibile, chiar dacă unele partide mimează democraţia pentru a păstra aparenţele. Astfel, preocuparea de bază a unui europarlamentar care doreşte cu adevărat să fie reales este să câştige bunăvoinţa liderilor de partid sau a unor personaje influente pentru a prinde un loc eligibil pe listă. În unele cazuri, este vorba chiar de personaje destul de competente din punct de vedere politic, dar care reprezintă un pericol potenţial pentru mai puţin dotaţii conducători ai partidelor din ţară şi, de aceea, imaginea lor este folositoare şi folosită, dar cât mai departe de scaunele eligibile din ţară. Unele partide nici măcar nu se mai obosesc să explice cum îşi aleg candidaţii. La PSD lista a fost propusă de Victor Ponta, iar la PNL conducerea a stabilit că toţi actualii eurodeputaţi intră automat pe listă, restul fiind apropiaţii lui Antonescu.
Rezistenţa partidelor româneşti la figuri noi se explică în primul rând prin faptul că politicienii noştri nu acordă importanţa cuvenită acestor persoane, care trasează legi pe care statele membre nu au apoi altă alternativă decât să le adopte. În al doilea rând, aceste alegeri sunt mai mult simbolice, reprezentând, de fapt, un test al masei electorale critice a fiecărui partid, iar în funcţie de rezultatele lor se creionează apoi adevăratele alianţe, pe baze reale. n luna mai vom vedea exact cât de vulnerabilă este societatea europeană la populism şi extremism: vor fi alegeri europene şi vom şti exact dacă electoratul va trimite în Parlamentul European un număr record de populişti. E uşor să fii antisistem în condiţiile crizei economice care afectează toate ţările europene. Populiştii şi extremiştii au o perioadă de vis pentru a se exprima, dar nu şi şanse să îşi poată menţine pentru mult timp imaginea creată artificial – vezi cazul lui Dan Diaconescu.
Din păcate, actuala criză nu poate lua sfârşit mergând mai departe pe acest sistem, aşa cum se aşteaptă unii, ci ar trebui să se treacă şi la „meritocraţie”, puterea competenţei şi a valorilor reale. Sistemul trebuie schimbat radical, ca şi regulile ţării, dacă vrem să mai existăm ca naţiune, fără concesii, toleranţă sau incompatibilitate în funcţiile cheie, dar pentru asta peştele trebuie tăiat de la capătul care se strică, iar Parlamentul European şi reprezentanţii acestuia reprezintă bronhiile, aşa cum conducătorii interni ai ţării reprezintă capul de la care peştele se „împute”.
