Cetățeanul din România post-comunistă nu mai este de mult mai presus de stat, ci dimpotrivă pare încălecat de un stat tot mai umflat și ghiftuit. Se fac legi care să pună cu botul pe labe societatea civilă, se încearcă cumpărarea magistraților prin tot felul de inițiative legislative sau promisiuni, despre presă nici nu mai are rost să discutăm. „Ciocul mic” și „altă întrebare” au prefațat ceea ce începe să se vadă acum.

Biografiile consilierilor și secretarilor de stat în ultimele guverne sunt la secret, în majoritatea lor, nu ai unde să le găsești sau să le studiezi.

Iar declarațiile de avere sunt editate, nimeni nu crede că un mare mahăr din politica românească nu are după ce bea apă, așa cum apare în declarațiile de avere. Desigur, s-au găsit variante pentru a duce în derizoiu și această dovadă a transparenței pe care demnitarii sunt obligați să o facă.

Transparența cheltuielilor a rămas o vorbă în vânt. O Hotărârea de Guvern din 1998  prevede că sumele cheltuite de demnitari pe deplasări sunt considerate informații clasificate. Mai mult, câțiva ani mai târziu, și acest HG a devenit secret, prin decizia premierului de atunci Emil Boc. Cu alte cuvinte, cetățeanul din România, contribuabil, cel care plătește taxe și impozite pentru funcționarea statului și ca acesta, prin instituțiile sale, să construiască școli, spitale și autostrăzi ( dar care nu există), NU are dreptul să știe cum se folosesc, unde se duc, pe ce se duc banii lui munciți din greu.

În ce țară europeană se mai petrece acest lucru?

Toate deciziile politice, administrative și chiar economice din ultimii 2 ani arată că actualei conduceri de partid și de stat nu-i prea place regimul democratic, dacă s-ar putea să-i reducă la tăcere pe toți cei care mai comentează, din ce în ce mai puțini se pare, nu cred că o să aibă vreo ezitare. În plus, sporește controlul asupra societății prin tot felul de inițiative.

Somnul națiunii naște monștri, o expresie folosită după 1990, dar care este valabilă și astăzi.