Biserica nu ar exista fără duhovnicii ei. Părinţi şi maici care şi-au asumat grija de a rugăcine, sfătuire şi formare a credincioşilor sunt mai importanţi decât chiar ierarhia. Căci dacă ierarhia face ca Biserica să fie funcţionabilă, duhovnicii sunt cei care o fac să fie vie.
Despre duhovnici s-a scris mult. Ce sunt vieţile sfinţilor altceva decât vieţile şi faptele nenumăraţilor bărbaţi şi femei înduhovniciţi care s-au rugat, au îndrumat şi au renăscut pentru Hristos, pe strămoşii noştri ca şi pe toţi cei ce alcătuiesc poporul creştin? Patericele, Limonariul, Lavsaiconul, Filocalia, cărţile care ghidează viaţa oricărui creştin practicant, sunt produsul direct al experienţei duhovnicilor în şi asupra Bisericii. Ei sunt o prezenţă constantă, de multe ori smerită dar mereu influentă în toată istoria Bisericii lui Hristos.
Prin duhovnici, Dumnezeu lucrează cu persoana umană, aşa cum prin Biserica ierarhiei, lucrează cu pleroma comunităţii creştine. De aceea, cuvântul de învăţătură al duhovnicului nu este aplicabil la toată lumea şi nici universal valabil. Dacă episcopii pot, în Sinoade, să formuleze dogme şi să proclame canoane cu valabilitate în întreaga Biserică, duhovnicii au autoritate doar asupra persoanei care, venind la ei, acceptă să fie fiu duhovnicesc şi să facă ascultare. „A face ascultare”- acesta este conceptul cheie al relaţiei dintre duhovnic şi ucenicul său. Omul, oricât de orgolios ar fi, când găseşte un semen al său prin care simte că lucrează Domnul, îngenunchează în faţa acestuia şi i se supune în toate cele nesare mântuirii sale, cu credinţa, nădejdea şi dragostea că ceea ce vine de la duhovnic vine de fapt de la Dumnezeu.
Dar nici duhovnicul nu este un simplu instrument. El este un om ca toţi oamenii, supus ispitei şi păcatului dar cu voinţa dăruirii către Dumnezeu. Este şi el flămând şi însetat de adevăr şi de dreptate, având şi el, la rândul lui, nevoie de îndrumare duhovnicească. El poate să greşească, desigur. Dar dacă dragostea lui faţă de Dumnezeu şi copiii săi duhovniceşti este sinceră şi reciprocă, Dumnezeu va întoarce greşeala sa în bine. Vieţile sfinţilor sunt pline de astfel de exemple. Mă voi opri doar la unul dintre ele: Sfântul Ioan Damaschinul, ilustru teolog şi imnograf al Creştinătăţii a fost oprit la un moment dat de duhovnicul său să mai scrie şi să mai compună: o interdicţie ce venea tocmai contra vocaţiei interioare a Sfântului nostru, dar una care i-a oferit acestuia, un paradoxal timp de răgaz, meditaţie şi „rumegare” a propriilor gânduri. Când Dumnezeu a considerat că Ioan Damaschinul trebuie din nou să scrie, interdicţia a fost ridicată şi teologia acestuia s-a manifestat mult mai consistent.
La noi, la români, duhovnicul este o „instituţie”. El este acela care a adunat şi adună în jurul său toate păcatele, suferinţele şi necazurile poporului. Din mânăstiri sau biserici de mir, duhovnicii au lucrat şi lucrează, într-un paralelism complementar cu instituţiile statului la sănătatea neamului. Ei le oferă credincioşilor reperele trăirii creştine, moralităţii şi normalităţii, fiind adesea mai ascultaţi decât nişte instituţii depersonalizate sau chiar decât familiile, tot mai instituţionalizate şi amorale.
Ioanichie Moroi, Arsenie Boca, Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Teofil Părăian, Constantin Galeriu, Justin Pârvu, Ghelasie Gheorghe, Nicodim Mândiţă, Ilarion Argatu, Dumitru Stăniloae, Semfora Gafton, mama Sica, Ioan cel Străin : iată o listă incompletă de personalităţi ale unei Românii paralele, o Românie asupra căreia vom deveni conştienţi abia când vom ieşi din istorie. Ei nu au fost politicieni, nu au condus armate şi nu au fost nici măcar formatori de opinie. Unii dintre ei au devenit interesanţi pentru presă doar în ceasul morţii sau prin asociere cu cine ştie ce aiureli care „cresc rating-ul”.
Dar să nu ne mire dacă vom ajunge în Rai faptul că am ajuns acolo, atât noi cât şi cei dragi nouă, tocmai datorită acestor oameni, şi altora ca ei, unii care au vieţuit, vieţuiesc şi vor mai vieţui în această ţară, împăcând-o cu Dumnezeu.
Părintele Arsenie Papacioc a fost unul din aceşti oameni care au ţinut România în spatele lor de-a lungul secolului XX. A făcut-o şi ca erou, înfruntând dictaturile ce au lovit ţara noastră în veacul trecut şi îndurând ani grei de închisoare. Dar a făcut-o mai ales ca duhovnic, slujind pe Dumnezeu şi poporul credincios dint-o biserică atât de mititică şi modestă încât niciun turist nu şi-ar putea închipui că a fost….paraclis al Regilor României. Dar greul muncii sale s-a desfăşurat în spatele acelei bisericuţe, într-o căsuţă cu pridvor, ca de poveşti, unde dimineaţă până seara asculta spovedanii, citea dezlegări, binecuvânta şi sfinţea.
Acolo, între teancuri de cărţi, cu pereţii „tapisaţi” de icoane, puteai să îl găseşti pe Părintele: cu barba sa lungă şi rară, cu privirea aceea vioaie şi plină aproape tot timpul de o curioasă bucurie. Ca duhovnicii din romanele lui Dostoievski, sărea vioi de la spovedirea unei ţărănci semianalfabete, care se temea de vrăjile făcute de vecina ei, la întâlnirea cu intelectualul arogant, care venit la mare, dorea să vadă şi această curiozitate vie: sfântul de la Techirghiol. Practic nu era persoană care să nu fie impresionată de întâlnirea cu Părintele.
Acestui Părinte îi voi dedica mai multe articole propunând un soi de pateric românesc, cu amintiri ale mele şi ale altora, pentru un posibil Pateric românesc…
