La sfârșitul anilor ’50 ai secolului trecut, represiunea comunistă își atinsese apogeul. Sute de mii de români, practic întreaga elită a țării, fuseseră aruncați în pușcării, iar teroarea pusese stăpânire pe toată România. După înăbușirea „Revoluției Maghiare”, în 1956, de teama extinderii revoltelor, comuniștii au mai declanșat un val de arestări și, astfel, alte mii, zeci de mii de oameni au luat drumul Gulagului, fără nicio acuzație concretă, doar pentru simpla bănuială că s-ar fi putut solidariza cu răsculații de la Vest. Printre aceștia s-a aflat și tatăl meu…
Arestat, ca atâția alții, într-un miez de noapte (retrăiesc groaza momentului și acum…), vreo 2 ani nu s-a mai știut nimic de tata. Până prin 1958, când o veste nesperată a venit de la închisoarea Poarta Albă. Deținutul Gheorghe Braia se afla acolo, condamnat pentru „complot împotriva orânduirii socialiste”…
Imediat, familia a întreprins deșarte demersuri juridice, pentru diminuarea „pedepsei penale” (fusese inițial condamnat la moarte, comutat la 25 de ani) și a încercat, după cum devenise obiceiul timpului, să-i trimită prin poștă amărâtului un pachet cu alimente și țigări („valuta forte” în pușcării), de 5 kg (cantitatea uzuală, binecunoscută). Toate încercările au eșuat. Pachetele se întorceau cu inscripția „Respins”…
Nici accesul la „Vorbitor” nu a fost permis. Au încercat și surorile tatălui meu (artiste celebre la vremea respectivă), dar, în afara unor solicitări de autografe din partea „caraliilor” (denumirea obscură a gardienilor), nu au obținut altceva…
După un „Consiliu de Familie”, s-a hotărât, pentru o ultimă încercare, trimiterea mea în următoarea zi de 9 (dată alocată în fiecare zi literei „B”), împreună cu soțiile, mamele sau surorile altor deținuți, încărcat cu o valijoară ce conținea cele 5 kg de alimente (salam, slănină, usturoi) și țigări. Aveam 8-9 ani…
Sperau toți că-i voi impresiona pe „caralii” și mi se va permite să-mi văd tatăl (eram teribil de nerăbdător, abia de-i mai rețineam chipul pe retină!), aducând astfel confirmarea că măcar mai trăiește…
Într-o dimineață geroasa, am fost urcat într-un „tren personal” (așa se numea atunci), încredințat unor doamne cu aceeași destinație, urmând să coborâm la „Halta Dorobanțul”, pe la mijlocul Dobrogei, după Medgidia. În fiecare buzunar al paltonașului aveam câte o bancnotă de 5 lei, prețul transportului de acolo, cu căruțe sau sănii, până la poarta închisorii.
Era o iarnă cumplită. Ningea abundent, dar nici gerul nu se lăsa mai prejos. Condiții autentic siberiene, imediat ce treceai Podul lui Saligni. O Dobrogea câinoasă, parcă un preambul pentru ceea ce avea să urmeze…
Ajunși la „Haltă”, ne-am urcat în niște sănii hodorogite, trase de câte doi cai costelivi și cu câte un vizitiu înroșit de votcă și cu limbaj birjăresc (sărmanele doamne, îmbrăcate ponosit, dar cu finețea expresiei de „lume bună”!). După un parcurs de vreo 3-4 km, am ajuns la poarta pușcăriei. Înțepeniți deja de viscol…
O îngrămădire de barăci ponosite, înconjurate de câteva garduri de sârmă ghimpată, cu foișoare pe pază la fiecare colț și altele cam la 50 m unul de celălalt. O poartă imensă (văzută astfel de la dimensiunea mea de atunci), de la care, spre stânga și spre dreapta, cam 50-100 de metri, sârma ghimpată era dublată cu „perdele” de rogojină.
Doamnele care mă însoțeau au bătut în poartă de câteva ori și, într-un sfârșit, s-a auzit zgomotul sinistru al unor zăvoare și… a apărut EL. Plutonierul STOICA (n-am să-l uit toată viața!)…
Și-a spus fiecare păsul și privirea „caraliului” a ajuns și la mine: „Cu tine ce-i aici, piciule?!”. „Am venit cu pachet la tata, Gheorghe Braia…”. „Dute-n p…a mătii, pui de bandit! Ta’c’-tu nu primește nimic!”. În același moment, sub privirile înmărmurite ale doamnelor care se pregăteau să intre, m-a izbit în piept cu talpa cizmei (mi s-a părut o talpă de Guliver) și m-am prăvălit pe spate într-un nămete de zăpadă, atât de adânc, încât mi-am văzut conturul corpului la suprafață…
Poarta s-a închis, la fel de sinistru cum s-a deschis, și m-am pomenit singur în vârtejurile unui viscol de nedescris, pe un frig năprasnic, cu valijoara la fel de grea (mie îmi venea până la subțioară) și cu teribila dezamăgire de a nu-mi putea vedea tatăl…
Pentru întoarcerea la „Haltă”, singurul loc pe care-l bănuiam încălzit, aveam de mers pe jos cei 3-4 km, pentru că săniile n-ar fi venit să ne ia decât abia pe înserat, pe la ora 17:00.
Târând mai mult valijoara, decât purtând-o, am pornit de-a lungul gardului pușcăriei, în direcția inversă venirii. Priveam asiduu printre rogojini, în speranța că am să-l văd totuși pe tata. Am trecut de acestea și, deodată, am văzut ceva îngrozitor: un grup de 20-25 de deținuți, dezbrăcați la pielea goală, erau stropiți cu apă de câțiva militari hohotind de râs. Corpurile sărmanilor, de fapt schelete, deveneau rapid niște blocuri de gheață și, precum o scândură rigidă, cădeau unul după altul…
Pentru că aspectul deținuților era al tuturor același, în imaginația mea de copil, am fost convins că în acea grupă de năpăstuiți l-am văzut și pe tata…
Ajuns până la urmă la București (un căruțaș binevoitor m-a dus până la „Haltă”), am povestit familiei cele văzute și, vreme de 4-5 ani, până la Amnistie, lui tata i s-a făcut Parastasul…
A venit într-o zi a anului 1964, dar n-am mai avut parte de el decât patru ani. A murit în 1968, din cauza chinurilor la care a fost supus. Avea doar 44 de ani…
Între timp, m-am consolat cu pierderea părintelui, dar durerea care mă apasă încă este gândul că militarii aceia, rânjind când omorau români, erau… tot români !
Doamne, nu-i mai lăsa pe români să chinuie alți români !
ARTICOL PUBLICAT ÎN EDIȚIA TIPĂRITĂ EXPRES MAGAZIN, LUNA SEPTEMBRIE!
