Lumea artistică – în care competiţia talentului şi a orgoliilor e mai acerbă ca oriunde altundeva – este măcinată adesea de invidii, rivalităţi, duşmănii chiar, motiv pentru care relaţiile de prieteniile sunt rarissime, dar cu atât mai preţioase. Se întâmplă uneori ca poveştile de viaţă să fie mai dramatice decât pe scenă, aruncându-i pe protagonişti de la extaz la agonie, într-un crescendo al suspansului care culminează, în unele cazuri, cu happy-end.
Aşa a fost şi destinul lui Josep Maria Carreras i Coll, mai cunoscut ca José Carreras. Născut la 5 decembrie 1946 în Barcelona, într-o familie modestă, cu încă doi copii, José a cunoscut de mic problemele băneşti. Tatăl său, Josep Carreras i Soler, profesor de limba franceză, fusese de partea republicanilor în timpul Războiului Civil, iar după venirea generalului Franco la putere, a fost îndepărtat de la catedră. Mama, Antonia, a fost nevoită să lucreze într-un salon de coafură, pentru a-şi ajuta familia. Soţii Carreras şi-au căutat norocul şi în Argentina, în 1951, dar n-au găsit bunăstarea sperată, revenind la Barcelona după mai puţin de un an. Între timp, José începuse să dea primele semne ale talentului său muzical, neluat însă în seamă. După cum avea să povestească în autobiografia sa, la vârsta de 6 ani, l-a văzut pe tenorul american şi totodată starul hollywoodian Mario Lanza în “Marele Caruso”, fiind impresionat profund. Ajuns acasă, copilul s-a apucat să reproducă ariile auzite, îndeosebi “La donna è mobile”, cu care şi-a exasperat familia zile la rând. Încurajaţi de bunicul Salvador Coll, bariton amator, soţii Carreras au reuşit să-i plătească mezinului cursuri muzicale, de pian şi canto.
La 8 ani, José dădea primul recital, înregistrat de Radioul naţional din Spania. Trei ani mai târziu, cânta pe scena Operei din Barcelona, după care reprezentaţiile s–au înmulţit, pe măsură ce copilul devenea adolescent şi se înscria la Conservatorul din oraşul natal. În 1970, José semna primul său contract cu Opera din Barcelona, fiind remarcat de celebra Montserrat Caballé, care l-a invitat să cânte împreună în „Lucrezia Borgia”, de Donizetti. Legendara soprană l-a susţinut îndelung pe Carreras, apărând alături de el în 15 opere, iar fratele ei, Carlos Caballé, i-a fost impresar lui José până la mijlocul anilor ’90. Părea că soarta îi rezervase un viitor luminos catalanului Carreras, adulat de public, dar intrat, din 1984, într-o cruntă duşmănie politică, cu altă stea a scenei lirice, madrilenul Placido Domingo. Cei doi ajunseseră chiar să-şi condiţioneze prezenţa în spectacole de neparticiparea celuilalt! Dincolo de acest conflict făţiş, Carreras nu avea supărări, până într-o zi din vara lui 1987, când a fost diagnosticat cu leucemie acută, dându-i-se o şansă din 10 să supravieţuiască. Vestea a căzut ca un trăsnet, tenorul a fost nevoit să renunţe la activitatea scenică şi să se supună unui transplant de măduvă, urmat de lungi tratamente costisitoare în Statele Unite. Toate acestea l-au epuizat, fizic, psihic, dar şi material.
Şi când părea că şi cariera, şi viaţa tânărului tenor sunt pe sfârşite, în ajutor i-a sărit o fundaţie necunoscută din Madrid, Hermosa. Graţie ei, Carreras a reuşit să învingă boala şi a putut să-şi reia concertele şi turneele în jurul lumii. Când s-a restabilit din punct de vedere financiar, a cerut să devină membru al fundaţiei umanitare şi mare i-a fost uimirea să afle că fondatorul şi principalul finanţator al acesteia era… Placido Domingo! Acesta dorise să-şi păstreze anonimatul pentru ca José Carreras să nu se simtă umilit că este ajutat tocmai de duşmanul lui, mărturisind ulterior că a intervenit fiindcă nu putea să permită să se piardă o voce excepţională. Impresionat, catalanul s-a dus la Madrid la un spectacol al lui Domingo şi i-a cerut iertare în faţa publicului, mulţumindu-i. Domingo l-a ridicat şi l-a îmbrăţişat, pecetluind astfel o prietenie care a devenit de atunci de nezdruncinat şi care, în timp, l-a inclus şi pe italianul Luciano Pavarotti. Cei trei mari tenori au susţinut împreună sute de concerte în scop caritabil, cunoscând un succes uriaş, timp de 14 ani, în acestă formulă magnifică. Dincolo însă de gloria binemeritată, povestea generozităţii care învinge rivalitatea merită mai mult decât onoruri şi aplauze. Predestinat, parcă, José Carreras avea să interpreteze în 1992, alături de Sarah Brightman, cântecul de închidere al J.O. de la Barcelona, intitulat „Amigos para siempre” (Prieteni pe viaţă). O dedicaţie perfectă pentru binefăcătorul său, Placido Domingo.
