Societatea românească se află astăzi într-o stare de confuzie.
Din păcate şi domeniul construcţiilor, un resort important în relansarea vieţii economice, un reper al nivelului de civilizaţie şi cultură al unei ţări, cu influenţe deosebite asupra modului nostru de viaţă.
În această stare, prezenţa profesorului Panaite Mazilu în mijlocul nostru, al constructorilor, nu poate să ne facă decât bine.
Căci dânsul reprezintă un model de ceea ce înseamnă lucrul bine făcut, un model ce ar trebui urmat de tinerei generaţii şi nu numai, dar pentru aceasta, viaţa şi opera sa se cuvine a fi cunoscute şi prezentată într-o lucrare. Sper ca urmaşii săi să audă acest îndemn.
S-a născut în comuna Broşteni, jud. Râmnicul Sărat, astăzi Vrancea, la 21 martie 1915, acum exact 100 de ani. A fost singurul băiat din cei patru copii ai lui Costică Mazilu şi Alexandrinei (n. Vernescu). Părinţii săi l-au botezat Panaite după prenumele bunicului său preotul Panaite Mazilu. A primit, astfel, fără a se şti, numele unui alt Panaite. L-am numit pe primul, inginer constructor român absolvent al Şcolii de Drumuri şi Şosele de la Paris, care a fost preşedinte de Onoare al Societăţii Politehnice înfiinţată în anul 1881 şi primul ministru al lucrărilor publice între anii 1867-1868, inginerul constructor : Panaite Donici.
Domnul profesor Panaite Mazilu a fost format la remarcabila Şcoală Politehnică din Bucureşti, Facultatea de Construcţii între anii 1933-1938. A deprins de la marii săi dascăli Ion Ionescu Bizeţ, Gh. Em. Filipescu, Cristea Mateescu, D. Stan, stilul civilizat de viaţă, morala muncii, cultul onestităţii şi al valorilor. Şi a mai deprins de la ei responsabilitatea, demnitatea, onoarea, obişnuinţa lucrului bine făcut, valori după care tânjim atât de mult astăzi.
Iată trăsăturile marelui nostru profesor !. Eu am avut o şansă deosebită în şcoală să mai prind din marea generaţie de profesori pe Mihai Hangan, Ştefan Bălan, Radu Agent, Gheorghe Călin, Victor Popescu. Pe domnul profesor Panaite Mazilu l-am avut la Rezistenţa Materialelor în anul 1965, secondat fiind de doamna Mica Ghermănescu. Domnul profesor spunea “ Rezistenţa materialelor se predă la toate profilele cu caracter tehnic pentru că dezvoltă acea gândire de care toţi cei ce lucrează în acest domeniu au nevoie”. Cu aceste cuvinte îmi susţin afirmaţia pe care o fac la deschiderea cursului de Istoria tehnicii construcţiilor când spun că Ionel I.C. Brătianu, primul ministru care a făurit România Mare în 1918, a reuşit să o înfăptuiască şi datorită formaţiei de inginer constructor, absolvent al Şcolii de Poduri şi Şosele de la Paris.
M-am întrebat adesea, cum s-au format aceşti străluciţi ingineri constructori – profesori şi un răspuns am reuşit să găsesc, în ultimii 30 de ani, de când cercetez istoria construcţiilor şi am constatat multipla lor activitate desfăşurată în toate domeniile de la proiectare şi cercetare de laborator până la execuţie şi învățământ.
Domnul profesor Mazilu şi-a concentrat atenţia asupra Laboratorului de rezistenţa materialelor, dezvoltându-i activitatea şi subliniind importanţa cunoaşterii caracteristicilor materialelor de construcţii.
Putem , fără a greşi, să-l considerăm un urmaş al creatorului primului laborator de încercări pe materiale de construcţii , de la noi profesor Alfons Saligny.
Dânsul s-a ocupat şi de administrativ fiind prorector al Institutului de Construcţii între anii 1962-1968. Acum, în aceşti ani, l-am înţeles pe domnul profesor P. Mazilu când vorbea de rolul şi importanţa Consiliului Tehnic Superior din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, despre care puţină lume mai ştie astăzi. Rolul acestui Consiliu, spune dânsul era să reglementeze, să verifice şi să supravegheze proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a acelor lucrări făcute pe banul public. Numai cine a trăit existenţa acestui Consiliu, aşa cum a trăit-o profesorul Mazilu, sau răsfoiește astăzi dosarele acestui Consiliu Tehnic Superior, aflate la Arhivele Naţionale care cuprind 90,000 de pagini cu semnăturile lui A. Saligny, Ilie Radu, Ion Ionescu Bizet, Grigore Cerkez, M. Rîmniceanu, Dionisie Ghermani şi alţii îşi dau seama de adevărata valoare şi rolul acestui organism pentru trăinicia şi siguranţa lucrărilor realizate, dar şi pentru grija în cheltuirea banului public.
Mărturisesc, că am încercat şi eu, în calitate de Ministru să înfiinţez acest Consiliu, dar după 4 ani a dispărut, pentru că deranja, prin promptitudine, prin seriozitate, de altfel, şi o spun cu regret, şi Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului a dispărut în anul 2001 după 150 de ani de la înfiinţare în 1862 de domnitorul Al. Ion Cuza. Ce se întâmplă? Cum gândesc cei care guvernează ? E greu de înţeles !
Câtă nevoie am avea astăzi de un Consiliu Tehnic Superior competent şi cinstit care să protejeze ţara şi bugetul său de cheltuirea “iresponsabilă” a unor sume de bani pentru lucrările publice şi edilitare ce se fac în prezent.
Daţi-mi voie să închei, enumerând câteva calităţi ale domnului profesor :
- Simţ al proporţiilor,
- Optimism,
- Rigoarea lucrului bine făcut.
La mulţi ani Domnule Profesor cu multă sănătate !
ARTICOL PUBLICAT ÎN EDIȚIA TIPĂRITĂ EXPRES MAGAZIN; LUNA MARTIE!
