«În Ucraina, oamenii au început să repete deja proverbul «”liberalul rus se termină acolo unde începe Ucraina”» (Lucian Kim)
Pe 27 iunie, United24 Media publica un fragment dintr-un interviu cu Yulia Navalnaya. Coincidenţa face să fie aniversarea a 85 de ani de la cel de al doilea ultimatum sovietic contra României, cel care acorda 4 zile pentru evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, nici acelea respectate… De ce ar respecta rusia ceva din dreptul internaţional? După uciderea lui Alexei Navalny în închisoare, valul de simpatie occidentală pentru martirul libertăţii moscovite i-a determinat până şi pe ucraineni ca, cel puţin public, să considere că, în fond, nu se ştie exact dacă Navalny îşi reconsiderase complet punctul de vedere asupra chestiunii Crimeii şi a ceea ce se numeşte «post-rusia». Adică perspectiva asupra unei viitoare rusii libere şi democratice.
Dar ce a afirmat văduva lui Alexei? Conform United24, în conversaţia cu un jurnalist finlandez, ea a declarat că peninsula este «de facto rusă». «De jure, Crimeea aparţine Ucrainei. De facto aparţine acum rusiei. Şi va fi o chestiune complicată, pentru că să nu uităm că milioane de oameni au obţinut paşapoarte ruse.» United24: «Da, rusia a înmânat milioane de paşapoarte în teritoriul ocupat temporar al Crimeii. Doar că trecerea forţată la paşapoarte ruse în timpul ocupaţiei militare nu este ceva legitim – este crimă de război. Rusia procedează la fel în toate teritoriile ocupate temporar. Este o strategie deliberată cu scopul de a crea mai târziu probleme de genul „chestiunii complicate”. Yulia repetă aceleaşi puncte de vedere imperialiste ca şi defunctul ei soţ. Acum ceva ani, Alexei Navalny spunea: „Crimeea nu este un sandwich care să fie dat încoace şi încolo” (2014). Da, nu e. E un pământ furat care trebuie înapoiat. Conform dreptului internaţional, Crimeea este Ucraina. Nu este o „chestiune complicată” – este un fapt. La fel ca şi Donetsk, la fel ca şi Luhansk. La fel ca orice alt teritoriu ocupat temporar de rusia.»
Care este legătura dintre cele două evenimente? Pe 25 septembrie 1941, comentând semnarea «Chartei Atlanticului» de către Uniunea Sovietică, Maniu spune că «”Noi sperăm că nu vor interveni cauze necontrolate de noi, care să determine pe occidentali să facă concesii şi amabilităţi sovietelor şi să sacrifice, cu explicaţii de circumstanţă, interesele noastre vitale. Dar, indiferent de atitudinea lor, noi trebuie să luptăm pentru a le apăra”» (în Corneliu Coposu, «Jurnalul interzis…», p. 200). Semnătura rusiei o angaja, teoretic, între altele, să respecte frontierele din 1938, adică cele antebelice, şi deci frontiera româno-sovietică de dinainte de ocuparea Basarabiei, Bucovinei de nord şi Ţinutului Herţa. Evident că Uniunea Sovietică «a uitat» ulterior ce semnase. Despre includerea Bucovinei de Nord în ultimatumul sovietic din 26 iunie, Corneliu Coposu scria că «este pentru prima dată în istoria modernă a lumii, că se pretinde o provincie (românească) drept compensaţie pentru „dominaţia” românească, într-o provincie românească (Basarabia), care prin voinţa naţională, exprimată plebiscitar, s-a unit cu Patria Mamă, la 27 martie (7 aprilie) 1918 /…/ în conformitate cu „Declaraţia drepturilor popoarelor din rusia” de autodeterminare, din 15 noiembrie 1917, a guvernului Lenin». (p. 100)
Aşadar, după precedentul stabilit de rusia sovietică în (contra) dreptul(ui) internaţional în 1940, în aceeași zi de 27 iunie, este probabil prima dată când o crimă de război este invocată ca impediment pentru restabilirea situaţiei de drept, doar că de data aceasta, autorul nu este conducerea de drept a rusiei, ci opoziţia «democratică».
Într-un articol din Journal of Democracy, Lucian Kim explică că, în timp ce Alexei Navalny se considera un naţionalist rus, suporterii săi de acasă şi din afara rusiei îl vedeau ca liberal care urma să apropie rusia de Vest. Navalny vedea rusia mai degrabă ca stat-naţiune, decât ca imperiu expansionist. Ce i s-a reproşat a fost că, deşi critic acerb al lui Putin, nu a scos un cuvânt despre prima invazie a Ucrainei în 2014. Cinic spus, «opoziţia faţă de anexarea Crimeii de către rusia nu avea cum să fie un mod prin care un politician să câştige popularitate» în rusia.
În 2007 fondează «Narod» (Poporul) împreună cu Zakhar Prilepin, care, mai târziu, «va deveni un suporter înfocat al războiului cu Ucraina». Manifestul îi este atribuit mai degrabă lui Prilepin, şi, desi nu cere expansiune teritorială, promovează recunoaşterea independenţei separatiştilor din Georgia. «Într-un interviu din 2011 în „Albats”, /…/[Navalny] spune că vrea să răspundă problemelor care privesc “85%” dintre ruşi, inclusiv migraţia ilegală şi „violenţa etnică”». Iar într-o dezbatere cu Girkin (da, acel colonel FSB responsabil de prăbuşirea zborului MH17 al Malaysia Airlines, dat în urmărire internaţională de poliţia Tărilor de Jos, responabil de anexarea Crimeii şi mai apoi jucând un rol cheie în declanşarea războiului în Donbas), «exact ca şi în manifestul Narod, Navalny se referă la ruşi ca fiind „cel mai mare popor divizat” din Europa – credinţa şi a lui Girkin, dar şi a lui Putin». «În 2008, Navalny se felicită de victoria rapidă a rusiei în războiul contra Georgiei» şi îi numeşte pe georgieni «rozătoare». «Dacă mai târziu îşi va cere scuze, nu va retracta sprijinul pentru invazie».
În chestiunea «”referendumului pentru independenţa” Crimeii, Navalny argumentează contra anexării», pentru că «avantajul strategic al rusiei/…/ sunt relaţiile cu două popoare vecine slave de est. „Cu ucrainenii şi cu bieloruşii, suntem ca fraţi care trăiesc în apartamente diferite, iar nu simplii vecini”». Or, spune Navalny, «Putin a reuşit să distrugă acest avantaj». Rusofililor din România trebuie să le spunem că naţionalistul rus Navalny a fost de acord cu ceea ce Georgescu şi moscoviţii lui numesc «lovitura de stat anti-rusă, pro-occidentală» de la Kyiv din 2014. În sfârşit, Navalny susţine că «Rusia trebuie să îşi respecte obligaţiile internaţionale de garant al integrităţii teritoriale a Ucrainei – chiar dacă transferul din 1954 al Crimeii la Ucraina a fost “incorect, injust, şi insultător pentru orice simplu cetăţean rus”». Niciun cuvânt despre faptul că imperiul ţarist a cotropit Crimeea şi a anexat-o pe 19 aprilie 1783, niciun cuvânt despre lunga istorie comună a Hanatului Crimeii cu Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei. Exact la fel precum în «Rusia mea» a lui Mihail Şişkin, altfel o acerbă critică a putinismului şi rusismului, precum şi o recunoaştere a responsabilităţii morale a tuturor ruşilor (moscoviţilor) în crimele abominabile săvârşite de imperiul rus şi statele sale succesoare împotriva popoarelor cotropite, istoria «Rusiei» este tratată din perspectiva naţionalismului rus «democratic», iar nu conform adevărului istoric.
În sfârşit, într-un interviu pentru postul liberal de radio Ekho Moskvy, Navalny a afirmat că, «deşi Crimeea a fost acaparată cu violarea dreptului internaţional, ea va aparţine de facto rusiei pentru „un viitor anvizajabil”.» Şi chiar mai mult, «va fi corect să se organizeze un “referendum normal”, chiar în condiţiile în care rezultatul probabil nu va diferi de cel al plebiscitului fals al Kremlinului». Iar «liberalul» şi «democratul», martir al cauzei unei «alte» rusii, a continuat să insiste, spune Kim, «pe ideea unui al doilea referendum, trecând cu vederea faptul că primul a avut loc cu violarea constituţiei ucrainene şi că populaţia Crimeii s-a modificat semnificativ după anexare, cu ucraineni unionişti plecând din şi cu cetăţeni ruşi mutându-se în» peninsulă. Nimic deci care să nu fie în buna tradiţie rusească a acaparării de teritorii şi curăţării lor etnice, aşa cum ne-au obişnuit în ultimii 550 de ani de existenţă a statului moscovit. «Şi forţat de jurnalistul Ekho Moskvy să răspundă dacă ruşii şi ucrainenii sunt acelaşi popor, Navalny a spus că, în calitate de persoană care a petrecut mult timp în Ucraina, el nu vede „nicio diferenţă” între ei. Punctul lui de vedere este împărtăşit de mulţi, dacă nu de majoritatea ruşilor.» Ba mai mult încă, Navalny a şi scris că ruşii nu ar trebui să fie interesaţi de expansiunea teritorială, ci de standardele de viaţă. Până aici, totul în regulă… Dar a adăugat: «”Priviţi o hartă, avem o grămadă de teren”».
«În fond, puţine figuri ale opoziţiei ruse au avut o atitudine categorică, de principiu, împotriva războiului. Boris Nemtsov a fost o excepţie notabilă, şi a fost asasinat în 2015». Şi a fost asasinat tocmai înaintea lansării la Paris a raportului Nemtsov, care denunţa şi demonstra fără tăgadă cum rusia a declanşat războiului împotriva Ucrainei. Ar mai fi cel puţin un al doilea, Garry Kasparov, doar că, aşa cum spun mulţi locuitori ai fostului spaţiu sovietic, Kasparov nu este tocmai rus… Până şi Mikhaïl Khodorkovski a putut fi acuzat că nu aminteşte nimic de dreptul popoarelor din imperiu la auto-determinare.
În «New Eastern Europe», Gabriele Kaminskaite scria că «ce lipseşte însă din moştenirea în curs de formare a lui Navalny este retorica imperialistă, căreia i-a rămas loial până la moarte». Rusia are o problemă de negare… «Studiile postcoloniale (domeniul academic dedicat studierii şi înţelegerii trecutului şi prezentului colonial) de abia dacă există în rusia. /…/ Edward Said sau Gayatri Spivak, sunt consideraţi figuri radicale de stânga.» Ei sunt evident priviţi cu neîncredere într-o «rusie în care ei sunt în conflict cu valorile tradiţionale». «Motivul real al omisiunii este însă altul. Rusia nu doar că nu a reuşit să îşi recunoască crimele coloniale, ci continuă să le comită. Spre deosebire de puterile coloniale europene care au acceptat că expansiunea colonială a fost inumană şi au început să îşi recunoască greşelile istorice, rusia continuă să nege că a comis vreo agresiune imperială».
Aşadar, «deşi Navalny a vorbit împotriva invaziei ruse în Ucraina, deşi a retractat declaraţiile despre georgieni şi Crimeea, nu a reuşit să atace problema ideologiei imperialiste persistente care otrăveşte societatea rusă. Faptul că el atribuie imperialismul rus Kremlinului creează un narativ fals, conform căruia războaiele din Cecenia, Georgia, Siria şi Ucraina au fost duse doar de Putin. Dar rusia a dus războaie imperialiste timp de sute de ani, înainte de Putin şi de dictatura lui». Cel mai probabil, Navalny nici nu a vrut să adreseze problema. Iar narativul fals amintit este o excelentă justificare pentru majoritatea ruşilor, care acuză dictatura sau invocă situaţia «rudelor de acolo» pentru lipsa lor totală de empatie cu suferinţele victimelor genocidului din Ucraina. Cum corect spun chiar ei, cine se opune ajunge la închisoare. Aşa că opoziţia rusă reală este redusă la o mână de oameni, cei care denunţă clar imperialismul rusiei în occident, şi cei 17.000 care au manifestat la începutul fazei a doua a războiului împotriva Ucrainei şi care au fost închişi.
Fragmente citate din Corneliu Coposu, «File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983», Bucureşti : Editura Vremea, 2014, pp. 100 şi 200.
Foto: captură X, Sergey Sumlenny (stânga); captură de ecran Kyiv Independent (dreapta).
