Ieri s-a petrecut cel mai important atac terorist din Europa ultimului deceniu, după cel din iulie 2005 de la Londra. Un atac la care nu se poate spune că nu ne așteptam, cu islamismul hiper-radicalizat pe care l-am descoperit cu oroare în acest an nu doar în imediata vecinătate a Europei ci chiar și în mijlocul societăților occidentale, dar un atac în care importanța cifrelor este depășită de semnificația țintei alese. A fost un atentat contra libertății de expresie și, mai ales, contra celei mai autentice forme pe care aceasta o poate lua: râsul în fața prostiei, minciunii și absurdității. Pentru că, trebuie să știe și comentatorii care ne spun că ziariștii de la Charlie Hebdo “au mers prea departe” sau că “au apăsat prea mult pe pedală”, există în acestă lume indivizi care consideră râsul un păcat ce trebuie combătut, pedepsit și interzis celor mai mulți dintre oameni. În lumea fundamentaliștilor de tot felul, în lumea islamiștilor, a talibanilor, a fanaticilor Al-Qaeda și ISIL, râsul nu își găsește locul. De altfel, cine ar putea să râdă: predicatorii încruntați din spatele bărbilor impozante, călăii sub cagula neagră sau poate femeile acoperite cu burca obligatorie sau yezidiții și creștinii din Irak, vânați pentru credința și tradițiile lor?
Alegerea pe care au făcut-o cei care astăzi au atacat Charlie Hebdo la Paris indică faptul că nu suntem în fața unui terorism obișnuit, care răspândește teama la întâmplare, cu unicul scop de-a atrage atenția asupra cauzei pe care pretinde să o reprezinte. Este o opțiune subsumată în totalitate proiectului ideologic al noului islamism, care nu se limitează nici pe departe la intenția de a controla societatea arabă, de a o îndepărta de tentația modernității și de a-i anula timidele eforturi de democratizare. ISIL se distinge de valurile anterioare ale radicalismului islamic nu numai prin nivelul de violență, prin capacitatea de a nega umanitatea altora, sau prin îndrăzneala de a-și croi cu agresivitate un stat care subjugă comunități rămase fără apărare, ci și prin faptul că pentru prima oară o astfel de organizație își anunță dorința nebunească de-a subordona întreaga lume unui comandament religios pe care îl interpretează după reguli proprii. În 2014 ISIL a devenit un magnet pentru fanatici și frustrați, sau pur și simplu pentru cei care caută un mediu în care să practice violența cea mai dezlănțuită fără a fi condamnați. După cum spune Hassen Chalgoumi, care vorbește în numele unei comunității musulmane din Franța, Profetul acestor asasini este ura, religia lor este crima, “sunt niște barbari”. Barbaria, însă, s-a dovedit cheia succesului pentru ISIL, iar succesul acestor noi campioni ai fundamentalismului islamic a provocat gelozia celor mai vechi. Deja de la începutul toamnei trecute Al-Qaeda, care simte că pierde teren în inimile fanaticilor, anunța un proiect de recuperare a primatului în tabăra terorii. Organizarea grupului Khorasan, al cărui scop era tocmai pregătirea atacurilor asupra unor obiective occidentale, este parte a acestui plan. Sunt oare asasinii de astăzi de la Paris parte a ISIL, sau a Al-Qaeda, sau sunt “lupi singuratici” precum atacatorii din Canada, în septembrie sau Australia, în decembrie? Vom afla în curând, pentru că la ora la care scriu aceste rânduri serviciile franceze i-au identificat deja: sunt cetățeni francezi, de origine arabă, dar născuți în Hexagon, reveniți în Franța după o perioadă în care s-au aflat în Siria.
Putem accepta explicațiile celor care, iar printre ei se află numeroși și distinși imami, ne spun că extremismul nu este o expresie a religiei, ci numai un pretext pentru violență. Și totuși, fundamentaliștii au un discurs structurat, care poate să deformeze principiile spiritualității islamice, dar care nu este străin de mesajul său universal, de unde și pretenția pe care o are de a se impune universal. Iar lucrul acesta ne privește în modul cel mai direct. Poate că nu vom ajunge să trăim scenariul romanului polemic al lui Michel Houellebecq (printr-o coincidență nu întru totul întâmplătoare lansat în aceste zile și ironizat chiar ieri pentru anti-islamism într-o caricatură din Charlie Hebdo) în care o Franță a anului 2022, convertită la Islam, are de ales un președinte dintre candidata Frontului Național și reprezentantul unui partid islamist*.
Este totuși foarte clar, astăzi mai mult decât ieri, că nu am găsit răspunsuri satisfăcătoare pentru dilemele pe care le avem în privința relației lumii moderne cu extremismul islamic. Cine sunt jihadiștii occidentali? Cum ajung la astfel de reacții extreme tineri care niciodată nu au fost cu adevărat religioși și nu au primit o educație islamică? Care este “cauza superioară” pentru care își imaginează că luptă? Cum au ajuns să accepte și să practice, cu atât de multă ușurință, atrocități de neimaginat? Cum trebuie tratați cei care se întorc din Siria în patriile lor europene sau nord-americane? Cum putem învinge acest nou pericol?
Puțini știu să răspundă fie și la una singură dintre aceste întrebări, cu atât mai puțin la toate. Privind în trecutul civilizației noastre, un lucru este însă clar: răspunsul nu poate fi abandonarea libertății de a gândi, de a ne exprima ideile și de a ironiza tot ceea ce considerăm că merită să fie ironizat. În rest, poate că ar trebui să ne gândim cu seriozitate dacă răspunsul pe care îl dădea acum câteva luni John McCain nu este de luat în considerare: pentru a învinge extremismul pe terenul ideologiei trebuie să-l învingi mai întâi pe terenul militar din care își extrage astăzi prestigiul și de unde își exercită fascinația morbidă.
* Michel Houellebecq, Soumission, Flammarion, 2015
