De multe ori auzi o persoană spunând că ia decizii cu inima, nu cu creirul, indiferent de argumentele raționale pe care le are la dispoziție. Nu este, însă, cazul în ceea ce privește dragostea, contrar așteptărilor. Poate că dragostea durează trei ani, cum zice o celebră carte scrisă de Frederic Beigbeder, dar să ne îndrăgostim ne ia mult mai puţin: o cincime de secundă! Potrivit unui studiu realizat la Universitatea din Syracuse şi citat de „Corriere della Sera”, în acea străfulgerare se activează 12 zone cerebrale care lucrează în echipă pentru a elibera substanţe euforizante, dopamina, oxitocina, adrenalina, cu efecte similare celor ale cocainei. Totul pentru a produce acea stare de beatitudine care înseamnă întuneric în jurul tău şi numai o persoană luminată, fluturi în stomac şi incapacitate de a te mai exprima coerent. Atunci poți să tragi concluzia întemeiată că te îndrăgostești, chiar dacă nu inima este organul careîți semnalează acest lucru.
Studiile spun că ne îndrăgostim cu creierul, nu cu inima
Sociologul Francesco Alberoni, care a studiat mecanismele amoroase încă de când a publicat în 1979 prima ediţie a cărţii „Îndrăgostirea şi iubirea”, confirmă că inima nu a avut niciodată vreo legătură cu îndrăgostirea, totul plecând de la creier. „Eu aş zice totuşi că depinde de creier, dar şi inima este implicată, deoarece conceptul complex de dragoste este alcătuit din ambele procese, care de la creier merg la inimă şi invers; de exemplu, activarea anumitor părţi ale creierului poate genera nişte stimulări ale inimii, faimoşii fluturi în stomac”, a replicat Stephanie Ortigue, coordonatoarea studiului citat. Împreună cu colegii săi, ea a mai descoperit că diferitele tipuri de dragoste activează zone diferite din creier: de exemplu, dragostea necondiţionată, cum este cea dintre mamă şi copil, este declanşată undeva în ariile cerebrale centrale, în vreme ce în amorul pasional sunt implicate zona recompensei şi alte arii dedicate unor funcţii cognitive sofisticate.
Cei părăsiţi suferă ca toxicomanii în sevraj
Starea de îndrăgostire, care „ia minţile” celor „loviţi”, nu durează totuşi, în medie, decât 12-17 luni. De atâta timp este nevoie pentru ca atracţia iniţială să se transforme în iubire, interval în care creierul transmite semnale – hormoni neurotransmiţători – în tot organismul. Răstimpul este considerat suficient ca o persoană îndrăgostită să primească un răspuns – reciprocitatea sentimentului sau o respingere definitivă. Dacă pasiunea i-ar tulbura pe oameni o perioadă mai îndelungată, organismul uman ar fi epuizat şi nu ar putea supravieţui, spune antropologul Helen Fisher, citată de săptămânalul rusesc „Argumentî i Faktî”. Iar dacă, la îndrăgostire, creierul ne aruncă într-o euforie de tip halucinogen, e logic ca atunci când o relaţie amoroasă se sfârşeşte, cel părăsit să aibă simptomele unei crize de abstinenţă. Lucy Brown şi Saul Korey de la „Albert Einstein College of Medicine” al Universităţii Yeshiva din New Yorki au analizat cu ajutorul rezonanţei magnetice ce se întâmplă în creierul a 15 studenţi recent abandonaţi de persoanele iubite. S-a constatat că la vederea fotografiei celor care au rupt relaţia, emoţiile le-au activat subiecţilor mai multe regiuni cerebrale: cea ventral-tegmentală (VTA), care controlează motivaţia de a face ceva în măsură să-ţi producă satisfacţie, nucleul accumbens şi cortexul orbitofrontal şi prefrontal, asociate dorinţei şi toxicodependenţei (mai ales de cocaină), dar şi cortexul lobului insular şi cel cingulat anterior, asociate durerii fizice şi stresului. Potrivit cercetătorilor, studiul demonstrează că despărţirea poate genera reactii „nebuneşti” în creierul celui îndrăgostit, cu consecinţe imprevizibile. De aici și reacțiile diverse ale persoanelor părăsite, de la depresii, la răzbunări. Așadar, dacă în alte cazuri, îndemnul „întreabă-ți inima” este valabil, nu este și cazul celor îndrăgostiți, care trebuie să se bazeze pe ce le spune și decide creierul.
