Domnul Petru Jipa, cititor și corespondent constant al AMPress, scrie într-o concizie de invidiat, sub o știre despre armamentul greu, tancurile, tunurile și altele cele care au intrat în România dinspre Vest, zilele trecute, la care se adaugă promisiunea de a primi de la americani avioane F16, atât: ”Ferească Dumnezeu de război! Ar fi ultimul”…Este vorba de niște exerciții NATO pe la granița de Est a Alianței unde ne găsim noi. În paralel am văzut imagini cutremurătoare din războiul ruso-ucrainean, într-un reportaj al echipei formate la Antena 3 de Carmen Avram, cea care a adus de altfel toate premiile acestei televiziuni. Români ucraineni cărați, zice comentatoarea, ”într-un război care nu-i al lor”, băieți zdraveni, dar umiliți și torturați ca prizonieri de război de comandourile rusești sau rusofone. Unuia, care stă în genunchi, îi este tăiat epoletul care-i e băgat pe gât, obligat să-l înghită. Soldații vorbesc de torturi cumplite, execuții și castrarea unor prizonieri. E un război de Ev Mediu. Nu-i războiul lor, zic ei și, în același ton, reporterii. Al cui e atunci acest război? Este un război care împarte iar lumea în două blocuri? Cortina între lagăre ne trece iar prin bătătură, sau e fix la gardul nostru? ”Am doi copii mari”, scrie o doamnă. ”Vă rog să dați mai multe știri despre războiul de lângă noi. Ce se va întâmpla? Ca mamă, mi-e frică”. Cui nu-i e frică de război, doamnă Mihaela Aleahim? Ne scrieți în 14 martie: ”V-aș ruga să prezentați mai multe știri despre împrejurările politico-militare care pot afecta țara noastră, despre concentrarea de forțe militare din și în jurul României”. Scriem ce ne spune ministerul nostru de Război și Pace, în comunicate. Cităm declarații. Avem unele explicații pentru întrebarea de ce tot vin convoaie militare la noi și suntem antrenați de instructori NATO cum să ne batem cu adversarii NATO. Păi ne-am mai bătut cu rușii și am rămas o jumătate de veac sub ei. Bunicul Mihai, din partea mamei, îmi povestea ce făcea armata sovietică, încartiruită în Sângeru, în drumul ei spre Vest. Eram aliați, soldații noștri erau în primele rânduri, mereu nimerind în linia întâi, iar ei ciuruiau butoaiele cu țuică și vin, de unde beau până cădeau lați, pe terenul de sport fierbeau oi pe jumătate jupuite în cazane uriașe, iar femeile se găseau toate fugite în inima pădurii Călugăreasca, fiindcă violul era de la copile până la femeile de 90 de ani. Știm războaiele astea și sigur n-am mai vrea unul. Sigur, suntem aliați, suntem responsabili de viața oricărui partener din NATO, toți pentru unul, unul pentru toți, dar parcă aici prea intrăm în față, prea ne facem loc să fim în primele rânduri într-un măcel care deocamdată e al rușilor cu verii lor primari, nici unii, nici ceilalți membri ai NATO. L-am auzit pe fostul președinte lăudându-se că mulțumită lui, comandamentul NATO e la București. Să facă ce? Să ne apere. Așa o fi, dar nu prea ne-a atacat nimeni. Sunt, citesc, uriașe interese geopolitice și geostrategice. Ale mele nu sunt, iar cu rușii s-au tot bătut ai mei, venind din războaie ba fără o mână, ba fără un picior, până la Ștefan și mai jos de el.
Scriind acum aceste rânduri, m-a sunat un bun amic din București. Știi, zice, de ce au țăranii porțile la uliță înguste și deasupra lor o grindă joasă? Ca ăia care le intră în curte, unii neamuri proaste, lați în spate și înalți și plini de ei ca niște gogoși umflate cu tărâțe, să fie obligați să se aplece, respectând acea incintă și pe acei oameni care sunt înăuntru. La noi, zice el, prea mulți intră cu pieptul în față și în loc să se aplece și să facă o reverență, pretind ca noi să ne cocoșăm. Te referi, zic, la cineva anume? Nu, zice, mă refer la toți.
Mă întorc la spusele domnului Jipa: Dacă va fi război, va fi ultimul. Așa cred și eu. Bănuiam că omenirea se va înțelepți, dar butoiul nuclear pe care stă e la mâna unora care pot nimeri, că oameni sunt și ei, într-o zi proastă. Înțeleg că Putin e în scandal cu fosta nevastă și e suspect și de nu știu ce boli. Dacă, tot zgândărind acest personaj, pe care am avut ghinionul să-l văd și eu un minut de aproape, în Biroul Oval de la Kremlin și, la întâlnirea privirii lui, mi-a înghețat sufletul, îl găsim într-o zi proastă? Dacă și ăia din NATO, care se învârt pe la butoane, au și ei o zi proastă? Dacă madam Obama îi întoarce dosul puternicului ei soț, cum a mai făcut, fiindcă oricât de Obama ar fi el, are la rându-i o Obama a lui, și-l deteriorează sufletește? Unul de la mine din sat, când se enervează, sparge pahare. Alții pot sparge lumi.
Articol publicat pe ampress
