Cum să tragi la caleaşca prezidenţialelor cu nişte mârţoage

A început campania electorală, iar tagma politicienilor ahtiaţi după putere şi avantaje oferă un spectacol grotesc. Fiecare dintre ei, în funcţie de alianţa sau partidul pe care îl reprezintă, încearcă să găsească argumente pentru candidatul impus de partid, chiar dacă, în multe situaţii, devin de-a dreptul penibili. Este de-a dreptul grotească încercarea susţinătorilor de stânga sau de dreapta de a ridica în slăvi propriul candidat, transformându-i toate defectele în calităţi, în timp ce ilegalităţile sunt descrise, pur şi simplu, drept atac dirijat din partea adversarilor.

Cum se poate descrie, de exemplu, o mârţoagă buboasă pe post de cal de curse pursânge, iar căruţa amărâtă a partidului, fără roţi sau osii, drept o ditamai caleaşcă din poveşti este greu de descris, mai ales când avem de-a face cu candidaţi care seamănă mai mult a catâri deghizaţi în cai, decât a locomotivă de partid. Este halucinant cum democrat-liberalii şi liberalii încearcă să facă din exprimarea stângace şi aproape inexistentă a lui Klaus Iohannis un titlu de glorie, când, în realitate, reflectă cel mai probabil o la fel de săracă coerenţă în gânduri şi acţiuni, sibienii amintindu-şi, probabil, cum primarul lor se baricada, efectiv, în birou, temându-se de comunicarea cu cetăţenii. De cealaltă parte, Victor Ponta pare o biată gutuie cu coaja frumoasă, dar găunoasă în interior, pentru că, în afară de şcoala „vorbelor frumoase”, moştenită de la Adrian Năstase, esenţa candidatului
rămâne ascunsă, iar hotărârile lui sunt dictate de persoane şi forţe care au mai mult legătură cu interesele baronilor PSD, decât de interesul naţional.  Ultima fugă, care scapă turma de DNA a ajuns şi la urechile oficialilor de la Washington, care au atras atenţia asupra derapajului prilejuit de dezertarea din Parlament mai devreme decât trebuia, doar pentru a scăpa de urmărirea penală, cel puţin temporar, lotul din dosarul licenţelor Microsoft, urmărit îndeaproape de FBI.

Culmea, este posibil să existe şi un jug comun pentru candidatul de stânga şi cel de dreapta, având în vedere faptul că, în anul 2002, giganticul PSD, care domina atunci scena politică încât plănuia, deja, alegeri anticipate, a luat o decizie-şoc pentru clasa politică, încheind un protocol cu FDGR, partiduleţul minuscul al lui Iohannis, doar pentru a căuta o mică influenţă asupra cancelarului german. Cele două formaţiuni promiteau, printre altele, că vor colabora permanent la nivelul conducerii centrale, informându-se reciproc asupra problemelor prioritare. În privinţa traiectoriei care va fi urmată în continuare de căruţa românească, este interesant în ce direcţie ar dirija-o Iohannis, care a primit recent una dintre cele mai înalte distincţii ale statului german, pe care, de-a lungul ultimelor cinci decenii le-au luat doar vreo 400 de persoane, majoritatea germani, pentru merite excepţionale. Pentru ce stat
lucrează, de fapt Iohannis, şi în interesul cui ar direcţiona el România, alegătorii trebuie să decidă.
Ceilalţi candidaţi mizează, cel puţin în momentul actual, pe o carte necâştigătoare, deoarece „menirea” candidaturii unora dintre ei nu este decât de a propulsa sau de a destabiliza voturile unuia dintre candidaţii principali. Fără o susţinere puternică din spate, sunt îndoielnice şansele de a intra în turul al doilea chiar şi pentru pentru Teodor Meleşcanu. Cu alte cuvinte, ei nu se pot numi nici măcar mârţoage, ci mai degrabă nişte bieţi câini de pază, care dau din coadă spre stăpânul care le dă mâncare mai multă.

În actualul context politic extern, o asemenea pleiadă de nulităţi care s-au înscris în cursa electorală pentru a ocupa cea mai înaltă funcţie în stat este de-a dreptul periculoasă pentru România, după ce, zilele acestea, chiar şi situaţia politică din Bulgaria a devenit instabilă, iar ţara noastră va fi, cel mai probabil, la confluenţa unor interese regionale extinse mult dincolo de graniţele Rusiei. Se profilează astfel o putere mondială rivală SUA, în jurul Beijingului, în timp ce, în falia creată, Moscova încearcă să obţină o halcă mult prea mare, iar, la nevoie, a dovedit că nu se sfieşte să recurgă la forţă pentru aceasta. Cum graniţele fireşti ale ţărilor din această regiune nu vor putea fi rescrise de comun acord, este clar că suntem în faza în care atmosfera este plină de praf de puşcă, şi aşteptăm doar nebunul care să apese primul pe trăgaci. România nu are nevoie acum în nici un caz de
un lider de carton sau de o paiaţă ale cărei sfori sunt trase din exteriorul graniţelor. Candidatura lui Teodor Meleşcanu poate fi văzută, în acest context, şi ca o încercare a serviciilor româneşti de a contrapune o personalitate naţională autentică unei marionete străine.