Citesc un articol, reluat din Deutsche Welle, care zice, între altele, evocând niște oficiali de peste Ocean, că americanilor nu le place un pro-americanism umil și deșănțat. Ei vor parteneri puternici, cu care să închege un dialog, nu caută yesmeni. Ei caută, înțeleg, și-mi place  să cred că e așa, țări prietene cu care să asambleze platforme solide și nu vasali imbecili, care execută ce li se cere și mai mult decât atât. Cine a inventat la noi acest americanism umil și aproape degradant?  Îmi amintesc cu greață o declarație de crâșmă – unde altundeva să emită marile lui cugetări?! – a fostului președinte. Îmi permit să înlocuiesc expresiile lui, nu că aș fugi de limbajul curent, dar există și variante de dicționar, fără să-i mutilez sensul. Decât să fac felație, zicea el, mai multora mici, mai bine o fac unuia mare, ăla mare fiind, firește, americanul. Să fie aceasta esența diplomației românești,  filosofia noastră de politică externă? Aici am coborât, la șlițul americanului, pentru un parteneriat militar, economic, strategic cu superputerea militară mondială? Așa ar fi vorbit Ionel Brătianu sau Titulescu?

În articolul pomenit mai sus se vorbește și despre acuzele – le-am auzit și citit și eu – aduse actualului președinte care a numit un șef la SRI fără să le ceară voie stăpânilor de la Washington. Păi de ce să-l întrebe Iohannis pe Obama dacă e bun sau nu Hellvig? Ca ce chestie? – scuzați cacofonia. De ce să confirmăm o vasalitate din ce în ce mai evidentă când, iată, politicieni americani de vârf sunt nemulțumiți că găsesc la București nu parteneri informați, ci executanți zeloși?

Traian Băsescu, prin pretinsul lui proamericamism, a compromis și clătinat sănătos simpatia veche, istorică, aproape arheologică, a românului pentru american. Românul n-a văzut în american un individ căruia, pentru a-i face plăcere, trebuie să-i freci languros dedesubturile, ci un partener  de democrație pe care-l respecți fiindcă te respectă.

Permițând tot, chiar mai mult decât tot, am stimulat și o obrăznicie, exemplul la îndemână fiind  un fost ambasador american care ajunsese să vorbească aici ca pe moșia lui.

România, când a fost cu adevărat partener al unei forțe, al unei mari puteri, a făcut-o cu politicieni puternici, informați, patrioți. Nu cu hahalere. Pentru a face o presupusă plăcere americanului, Traian Băsescu nu s-a oprit la prestarea declaratului serviciu amoros , ci a început un război personal cu Moscova în condițiile în care americanul negociază neîntrerupt cu rusul, chiar și în condiții de război rece. Ponta face și el temenele Washingtonului, alături de care-și pune rogojina de vacanță, fără a urca la altitudinea unui dialog de parteneri care se stimează și zvârle, după modelul omologat al coabitantului, vorbe fără subtilitate diplomatică spre rusul care și așa nu ne-a avut la pipotă niciodată.

Am salutat, în primul discurs al noului președinte, angajamentul de a menține și dezvolta parteneriatul cu SUA nu doar în sfera militară, ci și ECONOMICĂ. Adică, înțeleg eu, americanii cărora le ținem trena în tot și toate, să aducă nu doar rachete în România, ci și ceva fabrici, investiții rentabile și pentru poporul român. Sper să nu fi fost doar o vorbă pe care neamțul  nostru a uitat-o iute. Germania strămoșilor lui este astăzi cel mai solid partener al Americii în Europa. Aș vrea să avem aceleași reguli ale parteneriatului cu SUA și noi ăștia din jurul Carpaților. Solid, inteligent, bazat pe respect reciproc și avantaje de ambele părți. Prea vorbește gura fără noi. Putem să fim parteneri de încredere ai SUA fără să declarăm război Rusiei. Cu etnicii mei, miniștri, prim miniștri, șefi de de toate, m-am cam lămurit. Prestația erotică la care se angaja, fără să i se ceară, fostul președinte, continuă cu avânturi și nuanțări de drăgălășenie greu de înghițit chiar și de beneficiar.

Articol publicat pe ampress.ro

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.