Afacerea Tănase-Haiducu a fost o poveste excepțională, un caz al superlativelor: cel mai spectaculos și mai elaborat caz de diversiune realizat de un serviciu secret occidental împotriva unui serviciu comunist de spionaj; unicul caz din războiul rece în care un șef de stat occidental (François Mitterrand) s-a implicat direct și ostentativ într-o afacere de spionaj; unicul caz cunoscut în care un agent secret în misiune (Matei Haiducu) s-a deconspirat “în direct” la o conferință de presă; unicul caz în care un șef de stat european din epoca modernă (Ceaușescu) a comandat un dublu asasinat ce urma să fie executat pe teritoriul unei țări străine; singurul caz în care cei vizați spre eliminare erau, ambii, scriitori opozanți ai unui regim est-european (Virgil Tănase și Paul Goma); și singurul caz din istoria relațiilor est-vest cînd o confruntare de culise a dus la ruperea definitivă a raporturilor dintre doi șefi de stat din Europa (François Mitterrand și Nicolae Ceaușescu).
În 1982, cînd s-a petrecut la Paris această poveste a superlativelor, presa franceză a vuit, cea internațională i-a fost ecou, iar cea din România a tăcut mormînt. Românii (inclusiv mama lui Haiducu) au aflat despre ea doar de la “Europa Liberă”. Dar ce s-a știut atunci a fost doar un crîmpei. Plus că viața bate filmul, cum se știe. Adevărata poveste e mai spectaculoasă și pasionantă decît orice roman sau film de gen. Poate chiar și mai incredibilă, mai hazardată. Asta, pentru că doar ficțiunea este consecvent verosimilă. Realitatea, nu.
Pe cît de spectaculoasă, această poveste adevărată împletește și, în același timp, contrastează suspansul acțiunii cu drama protagoniștilor și a celor apropiați lor: mame, frați, soții, copii. Iar deznodamîntul real, dar tardiv, de acum, are două înfățișări: pe planul protagoniștilor, el relevă drama unor oameni folosiți într-un joc care nu a fost al lor, oameni finalmente abandonați din rațiuni politice dubioase. Însă cînd traversăm spre planul manevrelor din culise, aceste rațiuni politice se limpezesc, dar ne copleșesc prin dimensiunea ambiguității morale și a cinismului lor.
Un capitol din cartea “A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj”, de Liviu Tofan, apărută la editura Polirom. Capitolul se intitulează “Aparențe, apariții și dispariții”.
“Afacerea Tănase” s-a desfășurat pe mai multe paliere, și a avut resorturi dintre cele mai diverse și surprinzătoare. O imagine coerentă și cuprinzătoare a acestei afaceri vom putea avea doar dacă parcurgem fiecare palier în parte, astfel încît să putem descoperi omisiunile din primul plan, cel al evidențelor – de multe ori înșelătoare; să le reconstituim în planul al doilea, cel al derulării efective și complete a faptelor; și să realizăm conexiunile necesare în cel de-al treilea plan, al motivațiilor și cauzelor reale din culisele obscure ale politicii și serviciilor secrete.
Planul percepției publice
Primul plan este cel al faptelor și evenimentelor care au devenit publice la momentul respectiv și au fost mediatizate ca atare. Pe cît de palpitant, pe atît de înșelător, pentru că acest prim plan determină percepția publicului – în cazul nostru, una falsă, respectiv grav incompletă. Ca să nu mai vorbim de faptul că aspectul senzațional al întîmplărilor a escamotat perfect și cumva de la sine mobilul lor real. Lucru aproape firesc, am putea spune, dat fiind că falsele aparențe sunt însăși natura acestei lumi a disimulării în care ne duce, și ne amăgește permanent, povestea – totuși adevărată – ce urmează.
Pe acest plan, începutul îl constituie dispariția scriitorului Virgil Tănase în ziua de joi, 20 mai 1982. A doua zi de dimineață, doamna Doina Tănase reclamă la poliție dispariția soțului ei. Primele informații mai consistente despre acest caz apar, în presă și la posturile de televiziune, în ziua de sîmbătă, 22 mai. Se anunță o vară fierbinte.
Agitația este relativ mare, deși detaliile sunt puține și vagi: în acea joi de dimineață, pe la 9 și jumătate, Virgil Tănase plecase de acasă spunînd soției sale că trebuie să se întîlnească cu cineva în zona Jardin du Luxembourg pentru niște traduceri. Din acel moment, nu a mai fost văzut de nimeni. Ziarele titrează: Dispariția scriitorului Virgil Tănase (LE MATIN); Misterioasa dispariție a unui scriitor român la Paris (FRANCE SOIR); Scriitorul disident român Virgil Tănase a fost probabil răpit (LE MONDE). Știrea este prezentă pe toate canalele de televiziune. Virgil Tănase a dispărut de joi dimineață, dispariție pe care poliția o ia foarte în serios, comentează cunoscutul jurnalist Patrick Poivre d’Arvor la postul de televiziune Antenne 2.
Luni, 24 mai, poliția franceză inițiază o anchetă pentru “reținere ilegală și sechestrare de persoană”. De anchetă se va ocupa un judecător de instrucție pe nume Jean-Louis Debré. În acel moment, Debré nu are nici cea mai vagă idee în ce se bagă și spre ce rol special în această afacere îl vor împinge evenimentele ulterioare. Tănase în continuare de negăsit, titrează LE FIGARO.
Urmează o sumedenie de speculații despre cauzele dispariției scriitorului român. Cazul devine, în presa franceză, “Afacerea Tănase”. Misterioasa întîlnire a scriitorului român, titrează FRANCE SOIR. Apare însă și insinuarea, răspîndită de Agence France Presse, că Virgil Tănase ar fi un fel de agent al serviciului francez de contrainformatii. Tot mai mulți ziariști francezi înclină însă spre teoria răpirii lui Virgil Tănase de către Securitate. Toate privirile se îndreaptă acum insistent asupra Securității, atotputernica poliție secretă a președintelui Ceaușescu, scrie FRANCE SOIR cîteva zile mai tîrziu. Strania dispariție a disidentului român. Este posibil ca scriitorul Virgil Tănase să fi fost răpit de serviciile secrete române, titrează ziarul LE MATIN. În acest sens se exprimă fără echivoc și Paul Goma în interviurile pe care i le iau diverse posturi franceze de televiziune. Se face legătura între dispariția lui Tănase și articolul său Sa Majesté Ceaucescu 1er, Roy Communiste, (Majestatea sa Ceaușescu Întîiul, Rege Comunist), publicat cu cîteva luni în urmă, mai precis în ianuarie 1982, în revista de mare tiraj ACTUEL. Astfel, ziarul LIBERATION din 25 mai titreaz: Virgil Tănase știa ce riscă atunci cînd l-a atacat pe Ceaușescu Întîiul. Iar în săptămînalul L’EXPRESS din 28 mai putem citi întrebarea: Scriitorul român Virgil Tănase s-a făcut oare vinovat de crima de lez-Ceaușescu?. La fel se întreabă revista ACTUEL în numărul său din iunie: Ceaușescu Întîiul l-a ucis pe Virgil Tănase?. Comentariile la adresa lui Ceaușescu devin tot mai dure: Tănase și bufonul sîngeros, titreaz revista L’EXPRESS din 20 august. În articolul respectiv găsim și un subtitlu cu o semnificație deosebită: Une affaire d’État.
Într-adevăr, “Afacerea Tănase” devenise între timp un caz politic cu implicații la cel mai înalt nivel al statului francez. La 9 iunie 1982, la nici trei săptămîni de la dispariția lui Tănase, președintele François Mitterrand ține o conferință de presă. Tema ei nu este însă dispariția scriitorului român, ci bilanțul primului an de guvernare socialistă în Franța. Importantul eveniment mediatic de la Palatul Elysée îi reunește, într-o sală mare, pe toți reprezentanții marcanți ai mass-media din Franța, și dureaza vreo oră și jumătate. Temele abordate atît de președinte, cît și de jurnaliști țin, toate, de politica franceză, internă și externă. Asta, pînă la ultima întrebare a conferinței de presă, pusă de un jurnalist vădit preocupat de cum vede președintele Mitterrand chestiunea dispariției lui Virgil Tănase. Deloc surprins de întrebare, Mitterrand afirmă foarte categoric că dacă se va demonstra – ipoteză tragică – că domnul Tănase a dispărut pentru a nu mai reapărea, aceasta va afecta serios natura relațiilor dintre România și Franța.
Declarația lui Mitterrand face senzație și este amplu comentată și interpretată de presa franceză. În primul rînd, pentru că, în mod normal, un șef de stat nu se implică într-o asemenea chestiune totuși minoră. Și nici nu există, la prima vedere, vreun motiv care să-l oblige cumva pe liderul francez să ia poziție public în acest caz. Apoi, spusele lui Mitterrand au grave implicații politice. Pentru el pare să fie absolut clar cine poartă răspunderea dispariției lui Virgil Tănase: conducerea României, deci Ceaușescu, căruia îi adresează, prin această declarație, un avertisment public fără precedent. În plus, președintele Mitterrand mai spusese: Nu am neglijat nimic. Este un caz pe care îl urmăresc zi de zi. Repet, nu am neglijat nimic, și-mi veți îngădui să vă spun puțin mai tîrziu care sunt datele certe, pentru care mai am nevoie de puțin timp; vă voi comunica concluzia și o voi face publică, fiți siguri. Astfel, Mitterrand spune apăsat că este foarte interesat de cazul lui Virgil Tănase, că-i urmărește evoluția zilnic, că a luat toate măsurile care se impun (nu am neglijat nimic), și că va face dezvăluiri cuprinzătoare într-un viitor apropiat.
Vom vedea ceva mai tîrziu ce semnificații cu totul speciale ascundeau cuvintele președintelui Franței. Deocamdată, fapt este că declarația lui François Mitterrand transformă “Afacerea Tănase” într-o “Afacere de Stat”, și nu mai lăsa practic nici un dubiu: Virgil Tănase fusese răpit de Securtate, la ordinele lui Ceaușescu, evident, iar președintele Franței este extrem de vexat de acest afront. Căci Tănase era cetățean francez (din anul 1979), stabilit pe teritoriul Franței, iar acțiunea Securității împotriva unui cetățean francez pe teritoriul Franței constituie un fapt intolerabil de maximă ostilitate (un act de banditism de stat, cum l-a numit ulterior însuși Virgil Tănase), pentru care România va avea de suportat consecințele.
Consecința majoră în plan politic o resimte Nicolae Ceaușescu, direct și personal, cîteva săptămîni mai tîrziu, pe 28 iulie: președintele Mitterrand își amînă – sine die – vizita în România programată pentru luna septembrie a acelui an; o anulează, de fapt. O grea lovitură pentru Ceaușescu, aflat deja în criză de imagine internațională și confruntat cu o situație gravă a datoriei externe a României, avînd nevoie de ajutorul Franței ca de aer. Dar Mitterrand, despre care se spune că beneficiase cîndva el însuși de susținerea lui Ceaușescu, nu se lasă înduplecat să meargă la București și nu va mai da ochii cu Ceaușescu niciodată. În schimb, întîmplarea face ca primul șef de stat occidental care vizitează România după înlăturarea lui Ceaușescu să fie chiar François Mitterrand (în aprilie 1991).
Refuzul lui Mitterrand de a-l vizita pe Ceaușescu este interpretat în Franța ca o dovadă în plus că “Afacerea Tănase” este o chestiune gravă, și că dispariția scriitorului este opera Securității. În presă se vorbește despre negocieri secrete cu românii pentru eliberarea lui Virgil Tănase. În același timp însă, cîteva ziare (LE MONDE, LE MATIN, LE CANARD ENCHAÎNÉ), speculează că Virgil Tănase s-ar afla totuși, bine mersi, în Franța, ascuns de serviciile secrete și sub protecția acestora, și că intenția Securității de a-l lichida pe scriitorul de origine român cu ajutorul unor interlopi năimiți fusese trădată. Cel mai clar se exprimă în acest sens revista LE NOUVEL OBSERVATEUR în ediția sa din 7 august. Intitulat A treia ipoteză și semnat de Albert du Roy, articolul respectiv se inspiră evident din surse bine informate atunci cînd susține, sub forma nevinovată a unei ipoteze, că agentul român însărcinat cu lichidarea lui Virgil Tănase ar fi trecut de partea francezilor. Astfel, serviciile secrete franceze ar fi fost în măsură să pună la cale o diversiune – dispariția lui Virgil Tănase -, făcîndu-i pe români să creadă că misiunea reușise; ca atare, agentul “întors” de francezi ar fi putut reveni la București cu un alibi perfect pentru șefii săi, în realitate el fiind acum în serviciul Franței. A treia ipoteză a fost la un milimetru de a provoca o adevărată tragedie, cum vom vedea mai tîrziu.
Pe acest prim plan al percepției publice, “Afacerea Tănase” are un dublu deznodămînt în ziua de 31 august 1982. În dimineața acelei zile, cotidianul LE MATIN apare cu un titlu de-o șchioapă pe prima pagină: TĂNASE REGĂSIT. Într-un lung articol întins pe mai multe pagini, ziaristul Bernard Poulet dezvăluie, cu lux de amănunte, adevărata poveste a “Afacerii Tănase”. Opinia publică află că Virgil Tănase nu a fost răpit de Securitate, ci ascuns de serviciul francez de contrainformații DST cu dublul scop de a-l proteja pe scriitor, dar și de a întinde o cursă Securității. Căci ordinul de eliminare a lui Tănase existase, dar agentul însărcinat cu eliminarea, numit “Emil” în acest articol, trecuse de partea francezilor. Jocul dublu al agentului român a fost posibil grație faptului că, aparent, își dusese misiunea la bun sfîrșit, Tănase fiind dat dispărut și crezut mort. Bernard Poulet nu spune însă o vorbă despre sursa, atît de bine informată, din care obținuse toate aceste detalii pe care le dă ca absolut certe. Sursa o aflăm – surpriză mare – abia acum, după 30 de ani.
Dar Bernard Poulet nu este singurul ziarist care dezvăluie, pe 31 august, adevărul despre răpirea lui Virgil Tănase. O face, chiar dacă mai sumar, și Dominique Jamet în ziarul său, LE QUOTIDIEN DE PARIS. Întîmplător, sau nu, Dominique Jamet este ziaristul care i-a pus președintelui Mitterrand întrebarea despre cazul lui Tănase la conferința de presă din 9 iunie – întrebare care are, și ea, povestea ei.
Al doilea deznodămînt are loc în aceeași zi de 31 august, la ora 16. Este conferința de presă anunțată în pripă de conducerea revistei ACTUEL la sediul ei, ca reacție la apariția articolului din LE MATIN. Senzațional este faptul că la această conferință de presă va participa, alături de reapărutul Virgil Tănase, și agentul secret român care trecuse de partea francezilor. Zeci de corespondenți, francezi și străini (o busculadă de nedescris – LE PARISIEN), se înghesuie în jurul mesei la care stau trei bărbați: Virgil Tănase, cît se poate de viu și nevătămat; lîngă el, un tip relativ tînăr, brunet, cu părul lung, barbă și ochelari – agentul secret român; și Paul Goma, despre care Poulet scria în LE MATIN că și el ar fi trebuit să fie lichidat “la pachet” cu Virgil Tănase. Agentul se prezintă drept “Domnul Z”, și adaugă: Sunt ofițer superior al serviciilor de informații române. Mă aflu în misiune în Franța de 8 ani… Cu șapte sau opt luni în urmă, mai exact în februarie, am primit ca misiune să-i fac să dispară pe domnul Tănase și pe domnul Goma. Acest ordin mi-a fost prezentat ca un ordin de misiune dat personal de domnul Ceaușescu. Apoi, agentul Z precizează că a fost spion “din patriotism”, dar nu a putut concepe să devină un asasin în slujba lui Ceaușescu, motiv pentru care a trecut de partea serviciului francez de contrainformații și a dezvăluit totul.
Așa se confirmă că Ceaușescu ordonase efectiv un dublu asasinat: nu trebuia să dispară doar Virgil Tănase, cum se crezuse toată vara, ci trebuia să moară și Paul Goma. “Domnul Z” a explicat și cum ar fi trebuit să procedeze: știindu-se că Goma suferea de inimă, agentul fusese dotat cu o otravă specială care provoacă în cîteva ore decesul cauzat aparent de o criză cardiacă, fără să lase urme în corpul victimei. Iar Z chiar a încercat otrăvirea lui Paul Goma, însă doar ca parte a unei înscenări pusă la cale de DST pentru a convinge Securitatea, în caz că aceasta ar fi urmărit îndeaproape executarea misiunii, de fidelitatea agentului său. În ceea ce-l privește pe Virgil Tănase, Z avea mînă liberă privind modalitatea eliminării acestuia. Cu ajutorul DST-ului, agentul și-a convins șefii de la București că Tănase a fost răpit și ucis de mafioți plătiți (cu 10.000 de dolari din fondurile Securității). Diversiunea contraspionajului francez a reușit pe deplin. Ceaușescu și Securitatea sa au fost trași pe sfoară și demascați împreună cu metodele lor de gansteri (LE MONDE). Un alt ziar se exprima ceva mai colocvial: DST-ul i-a fraierit pe români.
În doar cîteva zile de la conferința de presă, ziariștii află și numele misteriosului “domn Z”: Matei Pavel Haiducu; Moțu, pentru prieteni. Locotenent colonel este gradul său în ierarhia spionajului românesc. Așa tînăr și deja locotenent colonel? Și nici nu are “față” de spion, constată presa. Normal că n-are, “față de spioni” au doar actorii din filme. Haiducu ar fi venit în Franța în 1975, ca turist, și a cerut azil politic. A lucrat mai mulți ani la o mare întreprindere de instalații industriale (Application Mécanique de Robinetterie Industrielle – AMRI), și s-a ocupat cu spionajul economico-industrial. Este căsătorit cu o franțuzoaică, fostă colegă de serviciu, cei doi au o fetiță de 2 ani. Soția lui habar n-avea ce hram poartă bărbatul ei. Matei Haiducu are un frate pe care a reușit să-l scoată din România în ultima clipă (august 1982). Mama lui ar fi trebui să vină și ea în Franța, dar nu a mai apucat.
Iese la iveală și episodul Pleșiță, nume pe care presa franceză îl stîlcește în fel și chip. Nicolae Pleșiță este șeful cel mare al lui Matei Haiducu, conducătorul spionajului românesc. Episodul Pleșiță constă din încercarea – nereușită sau zădărnicită – a contraspionajului francez de a-l determina pe generalul român de Securitate să defecteze, adică să fugă în Franța. Dezvăluirile publicate prematur de Bernard Poulet în LE MATIN ar fi împiedicat încheierea cu succes a acestei misiuni, susțin unii.
Ambasada R.S. România de la Paris difuzează, pe 2 septembrie, un comunicat prin care denunță “caracterul provocator al noii campanii calomnioase de speculații, invective și injurii la adresa României”, afirmînd că n-ar fi vorba decît de “speculații, calomnii și injurii cu caracter provocator” din partea unor medii “oculte” care au organizat și “răpirea” lui Virgil Tanase. În plan public, nimic altceva. Adevărata reacție a Securității o vom vedea mai tîrziu.
Nici DST-ul, nici vreo altă instituție a statului francez, nu a luat poziție vreodată cu privire la “Afacerea Tănase”. Aici trebuie menționat un ultim aspect important al afacerii, cel al “comunicatului”. În mai multe interviuri acordate presei la începutul lunii septembrie, Paul Goma dezvăluie că DST-ul promisese difuzarea unui comunicat oficial la sfîrșitul operațiunii. Goma susține că emiterea acestui comunicat, alternativ ținerea unei conferințe de presă oficiale, a fost condiția sa și a lui Virgil Tănase pentru a participa la diversiunea DST-ului, diversiune în care ei au avut, fiecare, un rol bine determinat (vom reveni în detaliu). Fără colaborarea lor, operațiunea n-ar fi fost posibilă. Pentru Goma și Tănase, comunicatul era, desigur, o piesă importantă: el ar fi urmat să justifice și să explice colaborarea lor cu serviciile secrete, să demaște metodele Securității, protejîndu-i astfel de orice pericole viitoare de acest gen, și, mai presus de toate, să-i aplice lui Ceaușescu acea lovitură politică decisivă de dezavuare oficială, pe care numai un important stat occidental ca Franța o putea aplica. Comunicatul, mai spune Goma, era gata redactat în ziua de 30 august, mai lipsea doar semnătura, probabil cea a ministrului de interne Gaston Deferre. A doua zi însă, după apariția articolului din LE MATIN, DST-ul îi informeaz pe Goma și Tănase că nu va mai exista nici un fel de comunicat. Autoritățile franceze se răzgîndiseră, și cei doi erau lăsați fără acoperire oficială. Plin de obidă, Paul Goma se plînge presei: Am fost folosiți, apoi abandonați, s-au jucat cu viețile noastre (LE QUOTIDIEN DE PARIS, 6 septembrie 1982).
Cu această notă de mîhnire și decepție din partea lui Paul Goma, lua sfîrșit – la prima vedere – “Afacerea Tănase”. Nici cel care i-a dat numele nu era prea fericit: ani buni, Virgil Tănase avea să umble, pentru orice eventualitate, înarmat cu un revolver (care îi rupea buzunarele, cum își amintește el); era de așteptat ca Ceaușescu să încerce să se răzbune pentru umilința suferită și imaginea terfelită. Căci, măcar din acest punct de vedere, Virgil Tănase și Paul Goma se puteau declara satisfăcuți: ecoul mediatic al conferinței lor de presă a fost extraordinar și a făcut efectiv înconjurul globului (în Statele Unite, de exemplu, subiectul s-a regăsit atît în revistele TIME și în NEWSWEEK, cît și în ziare ca SAN FRANCISCO CHRONICLE, CHRISTIAN SCIENCE MONITOR, INTERNATIONAL HERALD TRIBUNE). Imaginea regimului Ceaușescu era la pămînt: un regim criminal și imbecil, îl numea LE QUOTIDIEN DE PARIS; Ceaușescu demascat, titra LE MONDE.
Întrebări fără răspuns
Dincolo de finalul ei public, “Afacerea Tănase” rămînea deschisă prin numeroase semne de întrebare. Cum ar fi:
Cine i-a dezvăluit lui Bernard Poulet toate detaliile afacerii Tănase-Haiducu? Și ce a urmărit respectivul prin aceste dezvăluiri care au luat DST-ul prin surprindere? S-a lăsat Bernard Poulet manipulat? El a fost aspru criticat pentru graba de a-și publica materialul, justificată eventual doar de dorința de a da o “lovitură de presă” (ceea ce i-a reușit pe deplin). Dar, în afară de Poulet, care este doar cazul cel mai eclatant, și alți jurnaliști au beneficiat de asemenea scurgeri de informații, foarte periculoase pentru operațiunea DST-ului. De unde au venit aceste scurgeri? Cine avea interesul, la Paris, de a sabota operațiunea, știut fiind că secretul era cunoscut doar de o mînă de oameni în poziții foarte înalte?
De ce a fost însărcinat tocmai Matei Haiducu cu executarea acestui dublu asasinat? Faptele au arătat că el nu era chiar persoana cea mai indicată din punctul de vedere al Securității. Dincolo de asta, el nu avea “specialitatea” necesară. Oare Securitatea era atît de prost dotată la capitolul lichidări?
Ce l-a determinat pe Ceaușescu să ordone o misiune atît de riscantă? Rezultatul a fost cum nu se putea mai catastrofal. Totuși, Nicolae Pleșiță, care ar fi trebuit să plătească oalele sparte, n-a fost, se pare, tras la răspundere pentru asta. Oare de ce?
Ce s-a întîmplat atunci, la începutul anului 1982, de a devenit urgentă și imperios necesară lichidarea, la pachet, a lui Virgil Tănase și a lui Paul Goma?
Cum se explică implicarea ostentativă a președintelui Mitterrand în acest caz, pînă la punctul de a fi acuzat că pune în joc prestigiul instituției prezidențiale și politica externă a Franței? Ce l-a determinat să facă pasul extrem de a rupe relațiile cu Ceaușescu?
De ce a montat DST-ul o diversiune atît de elaborată și plină de riscuri împotriva Securității și a lui Ceaușescu? Doar de dragul lui Tănase și Goma? Protejarea lor nu necesita sub nici o formă o asemenea operațiune, iar pericolul imediat pentru cei doi dispăruse oricum încă din clipa în care Haiducu, cel însărcinat cu lichidarea lor, trăsese semnalul de alarmă destăinuindu-se francezilor.
De ce a participat Haiducu la conferința de presă a lui Virgil Tănase și Paul Goma? Nici un alt agent secret care a trecut de cealaltă parte, nu a făcut așa ceva. Unii au apărut în public, e adevărat, dar abia după mulți ani, cînd povestea lor era deja istorie. Dar nici un agent nu s-a autodemascat “în direct” la o conferință de presă. Iar lui Haiducu trebuia să-i fie clar că degeaba își spunea el, misterios, “domnul Z” în fața reporterilor, cînd la Paris existau sute de oameni care aveau să-l recunoască imediat pe ecranele televizoarelor, cum s-a și întîmplat – numele său real a apărut imediat în toată presa, cu detalii despre fostul său loc de muncă și despre familia sa. Cert este doar faptul că Matei Haiducu nu s-a dus la acea conferință de presă de capul lui. Fără acordul DST-ului nu și-ar fi permis s-o facă: existența lui viitoare depindea, pe toate planurile, de raporturi cît se poate de bune cu contraspionajul francez. Ca dovadă, imediat după conferința de presă din 31 august, Haiducu dispare din Paris. Cîțiva ani el va trăi, împreună cu familia, în diverse locații discrete din afara Parisului, mai precis în locuințe izolate din Normandia, procurate cu ajutorului DST-ului, și pe care le schimba frecvent.
Cum de a avut contraspionajul francez atîta încredere în Matei Haiducu, încît să meargă pe mîna lui împotriva Securității și a lui Ceaușescu? Haiducu afirmă că s-ar fi destăinuit DST-ului la sfîrșitul lunii martie. Or, nici două săptămîni mai tîrziu, mai exact pe 12 aprilie, agenții DST-ului vorbeau deja cu Tănase (apoi și cu Goma) despre diversiunea pe care o pregăteau, și al cărei personaj cheie era Haiducu. În perioada războiului rece, cînd un agent răsăritean trecea în tabăra unui serviciu secret occidental, prima reacție a acestui serviciu era de a verifica – și asta putea să dureze între 6 și 12 luni – dacă agentul este de bună credință, dacă nu cumva trădarea acestuia era o diversiune. Sovieticii aveau chiar un sistem de a introduce “cîrtițe” în rîndurile serviciilor secrete occidentale sub forma unor agenți defectori, iar sistemul devenise la un moment dat de notorietate. Ca atare, este pur și simplu de neconceput ca francezilor să le fi ajuns doar cîteva zile pentru a-l verifica pe Haiducu pe toate fețele, pentru a-și pune la punct planurile în detaliu, și pentru a se lansa într-o asemenea super-schemă depinzînd total de loialitatea și buna credință a proaspătului transfug român, aterizat în curtea DST-ului de mai puțin de două săptămîni – chipurile.
De ce a vrut contra-spionajul francez – sau a trebuit – să-i construiască lui Haiducu un alibi atît de solid, încît acesta să se bucure în continuare de toată încrederea șefilor săi din CIE și să se poată întoarce la București? Doar pentru ca Haiducu să-și scoată fratele din România?
În sfîrșit, de ce nu s-a mai dat comunicatul promis? De ce nu și-au asumat francezii niciodată propria lor acțiune? Ar fi fost normal să se distanțeze de un eșec, dar de ce să nu recunoască un mare succes cum a fost, totuși, diversiunea Tănase-Haiducu? Iar președintele Mitterrand, cel care declarase vă spun puțin mai tîrziu care sunt datele certe, pentru care mai am nevoie de ceva timp; vă voi comunica concluzia și o voi face publică, fiți siguri, de ce nu a mai spus niciodată nimic?
Răspunsurile la multe din aceste întrebări le vom găsi deplasîndu-ne pe cel de-al doilea plan al “Afacerii Tănase”. Acesta se compune din îmbinarea și înlănțuirea tuturor datelor și informațiilor, fragmentare, disparate, neclare, contradictorii, risipite prin diverse locuri, sau chiar complet necunoscute – pînă acum. Dar, înainte de a continua cu reconstituirea acestui complicat puzzle, se impune o constatare: nici unul dintre cei trei protagoniști, Tănase, Haiducu și Goma, nu are un rol activ sau determinant pe acest prim plan al percepției publice. Lucrurile se petrec fără aportul lor direct: în cazul lui Tănase, pentru că, evident, este absent, dispărut; în cazul lui Haiducu, pentru că existența lui nici nu este cunoscută; iar în cazul lui Goma, pentru că rolul lui în scenariul DST-ului nu era destinat marelui public, ci doar Securității. Cei trei nu sunt cu adevărat activi nici măcar în faza deznodămîntului, la conferința de presă, unde mai curînd par dezorientați. Aici, ei nu acționează, ci doar re-acționează în pripă la o situație neprevăzută, și o fac sub imperiul sentimentului că au fost abandonați de autoritățile franceze.
De fapt, primul plan al “Afacerii Tănase” se rezumă la cazul dispariției lui Virgil Tănase și la crearea percepției publice – prin intermediul mass-media – că acesta fusese răpit de Securitatea lui Ceaușescu. Chit că asta nu era prea departe de adevăr, căci Tănase chiar ar fi trebuit să fie lichidat la ordinul lui Ceaușescu, împreună cu Paul Goma, acest prim plan seamănă mai curînd cu o perdea de fum în spatele căreia se ascunde mult mai mult, sau poate chiar cu totul altceva. Sofisticata diversiune de la Paris a fost menită să păcălească spionajul românesc, și a reușit. Totuși, de ce atîta tevatură? Parcă-i mai mare daraua decît ocaua…
Pentru moment, un indiciu important: singurul personaj efectiv prezent și determinant în primul plan al afacerii este președintele François Mitterrand.
NR Articol publicat in editia tiparita Expres Magazin, noiembrie.
