Din disperare de România

În 1989, românii și străinii erau deopotrivă optimiști și încrezători în viitorul unei țări care își câștigase libertatea prin sacrificiul semenilor lor. N-a durat însă decât câteva luni – în iunie 1990, după șocul Mineriadei, mulți români au luat calea străinătății, speriați și dezamăgiți de ceea ce se întâmplă în țara lor. De atunci, valuri valuri de români au plecat fie ca să-și câștige existența în alte țări, fie să acceadă la funcții la care aici nu puteau fără pile sau fără sprijin politic.
Găsești români de la NASA la livezile de portocali din Spania, de la Silicon Valley la șantierele din Italia, Israel, Germania, Grecia, Franța sau te miri unde.
De muncit, e limpede că nu mai ai unde să muncești în România. Doar dacă te faci bugetar sau accepți orice condiții de dragul unui job la multinaționale. Ca privat ești oaia neagră pentru stat. (nu vorbim aici despre băieții deștepti și contractele lor cu dedicație).
România nu mai este căutată nici de pacienți, turiști, elevi sau studenți.
Mulți dintre concetățenii noștri își petrec vacanțele în Bulgaria sau Grecia, cei cu bani mai mulți în Turcia, cei cu bani și mai mulți în alte destinații exotice. Cei care o duc rău, cei mai mulți, cei nevăzuți de nimeni, au reluat obiceiul de dinainte de 89, acela de a merge la țară, la bunici sau părinți. Nu vorbim despre cei care au reușit să se descurce cu mult efort sau cu multe pile, după caz.
O știre din aceste zile relevă faptul că românii au devenit a treia cea mai importantă comunitate de imigranţi din Bruxelles.
Și ce dacă? Nimeni nu pare alarmat de acest lucru. Sigur că, odată cu liberalizarea pieței muncii în multe țări europene, este un drept câștigat al oricui dorește să-și trăiască viața în altă țară decât a lui.
Dar ce te faci cu cei care plecă din disperare?
Din disperare că mor de foame în țara lor? Ei și copiii lor? Din disperare că trece viața pe lângă ei și nu își pemit nimic când au o leafă de 300 de euro? Din disperare că nu pot să profeseze, nu au unde, nu au cu ce, atunci când ești medic, profesor sau cercetător cu 3 – 400 de euro salariu?
Cu ani în urmă spuneam că românii plecați să muncească afară o să facă cel mai mare bine țării când o să se întoarcă și o să schimbe lucrurile în comunitățile lor, cînd vor aplica ceea ce au văzut, vor schimba mentalități, vor impune reguli pentru toată lumea, nu vor mai acepta tratament inegal. Însă, încet încet au constatat că nu au la ce să se întoarcă.
Cui îi pasă că România se depopulează? Că mulți dintre copiii care s-au născut în alte țări nu știu să vorbească românește, nu vor să mute în România, că mulți dintre copiii rămași în țară, ai căror părinți lucrează “afară”, sunt depresivi, cu tentative de suicid, nefericiți și abandonați la bunici?
În tot acest timp, în România, se fură în continuare, se dosesc conturile, sechestrele se ridică, se merge mai departe la fel, spre mirarea până și a albanezilor – “După atâtea arestari, tot se mai fură în România?”, își exprima nedumerirea deunăzi premierul Albaniei.
Despre premierul României ne este rușine să mai vorbim.
Oamenii politici din România sunt, din păcate, interesați doar de punga lor, pe banii noștri. Nu toți, cei mai mulți însă.
Între timp, românii curajoși își iau lumea –n cap, iar alți români curajoși rămân aici să se lupte cu impostura, birocrația, hoția, semidictatura, securitatea și pupilele politice.