Îl știu pe Domnul Profesor Nicolae Noica de când era ministru în guvernul CDR, dar l-am cunoscut abia în urmă cu trei ani la închisoarea de la Sighetul Marmației, unde Fundația Academia Civică organizează în fiecare an o aducere aminte a trecutului, a jertfei poporului român – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, și unde realizam o emisiune Tv din celula lui Iuliu Maniu împreună cu Surorile Coposu, doamnele Flavia Coposu Bălescu și Rodica Coposu. A fost prima emisiune cu Domnul Noica dintr-un șir de emisiuni despre istoria poporului român, toate cu un succes fabulos la public. De atunci, învăț în fiecare zi de la dânsul și îi mulțumesc pentru tot sprijinul și îndrumarea sa.
Pentru că iulie este luna în care s-a născut Domnul Noica, Expres Magazin îi mulțumește pentru ajuror și îi urează La Mulți Ani alături de alte personalități ale României care se regăsesc în volumul Profesioniștii noștri – Nicolae Noica la 70 de ani, apărut anul trecut, printre care guvernatorul Mugur Isărescu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, ÎPS Andrei, Vartan Arachelian, Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana, ÎPS Ciprian, Mihăiță Mihai, Romulus Rusan. ( Oana Stănciulescu)
Punte înte două lumi
De Î.P.S Ioan, Arhiepiscopul Covasnei și Harghitei

În universul scrisului s-a oglindit în decursul timpului, lumea de la răsărit și până către amurg.
În această oglindă a lumii nu sunt reprezentate doar cele văzute, ci și cele dintru adâncul conștiinței umane și chiar șoaptele lui Dumnezeu.
Era o întrebare mai alaltăieri, în popor, de felul: „ De când ești pe lume “ ?
Însă, aruncând o privire asupra binecuvântatei vieți a Profesorului Nicolae Noica, distingem că, până acum, a trăit două vieți prin care, cu multă trudă și har, și-a zidit veșnicia.
Când se despart cele două lumi ale Profesorului Noica?!
După cum însuși mărturisește, acest fapt s-a petrecut la vârsta de nouă ani, într-o geroasă noapte de februarie din anul 1952, când tatăl Domniei Sale – dr Ștefan Noica – a fost luat din sânul familiei și arestat.
Arestat pentru că aparținea unei alte lumi: lumea lui Dumnezeu, lumea neamului nostru românesc, lumea credinței și a înaltelor valori morale creștine.
Din acea noapte, tânărul Nicolae Noica va trăi mulți ani într-o lume a unei nopți prelungite, soarele nemaiputând trece peste Nistru.
Însă, cei care au vrut să pună-n cătușe chiar soarele, nu știau că înlăuntrul fiecărui om Dumnezeu aprinsese o candelă din scânteia Sa divină.
La această candelă au învățat cei din nobila familie Noica și mulți fii ai neamului nostru românesc.
Nu i-a fost ușor să urce treptele noii lumi purtând nobilul stigmat Noica.
Printr-o sporită strădanie și printr-o purtare de grijă a lui Dumnezeu, și-a încheiat în mod strălucit studiile unei facultăți care ne amintește mereu de Dumnezeu ca fiind ctitor al întregii lumi.
Urcă apoi încă o treaptă în cariera Domniei sale: cea de profesor universitar și apoi cea de Ministru al Lucrărilor Publice – 1996.
În acel an l-am cunoscut și eu, însă nu într-un somtuos birou de ministru, ci într-un sat pe care voia să-l salveze din nestăvilita și tulburătoarea forță a apelor. Le-am spus atunci celor prezenți la această întâlnire că acest om este ministrul țării.
În ultima vreme i-a dat Dumnezeu o nouă ascultare și anume aceea de a sfârteca acea cortină de păianjen țesută peste marile valori ale artei și arhitecturii românești.
Astfel, a elaborat lucrări bine documentate despre clădiri care astăzi fac cinste neamului nostru, punând în lumină și pe pricepuții lor ziditori.
Petrecând mult timp timp prin Arhivele Naționale, a avut fascinanta bucurie de a se întâlni cu lumea din care venea neamul său.
Prin scrisul Domniei Sale au apărut aceste importante monumente care marchează lumea credinței și a bunului simț românesc.
Dar n-au apărut doar lucrări materiale, fizice, ci și idei.
Ca devotat fiu al Bisericii Ortodoxe Române, prin literă și grai, este unul din principalii promotori și apărători ai unui ideal al patriarhilor României, și nu numai, acela al construirii, la București, a unei catedrale a Mântuirii neamului nostru românesc.
În volumul Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal ( Editura Basilica), Profesorul Nicolae Noica aduce în fața opiniei publice contemporane dorința fierbinte a înaintașilor noștri de a înălța o catedrală pe măsura credinței și iubirii neamului nostru față de Preasfânta Treime Dumnezeu.
Aici, în această catedrală déjà începută cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, în dangăte de clopot și rugă către Dumnezeu, vor fi binecuvântate astrale ceasuri din istoria mântuirii neamului nostru românesc.
Pentru tot ce ați făcut și încă mai trudiți și astăzi pentru idealurile neamului nostru românesc, în numele românilor din Covasna și Harghita, vă aduc cuvenita recunoștință și prețuire Dumneavoastră și tututor acelora care, cu demnitate și mândrie românească, își semnează opera și viața cu nobilul nume: Noica.
Un examen de caracter
De Ana Blandiana
Era în decembrie 1996, spre sfârșit, când Convenția Democratică tocmai susținea și își alcătuia, cu migală, noul guvern. Ca să obțină o majoritate convingătoare trebuise să intre în coaliție cu o altă formațiune.
Faimosul „altgoritm politic” ( întâi în raport cu noul aliat și în al doilea rând în raport cu fiecare partid din CDR) intrase în funcțiune și opera ca un bisturiu nume și ministere. Totul se schimba de la o zi la alta.
Pe Dl. Noica îl cunoșteam mai puțin personal și mai mult ca alcătuitor( prin PNTCD și prin Alianța Civică) al comisiilor tehnice din străduințele cărora, puse cap la cap avea să se nască programul de guvernare: „Contractul cu România”. Ne întâlneam destul de des, atât în ședințele Alianței Civice, sau în comisiile formate și din specialiști ai Alianței Civice, cât și în redacția „României libere”, unde lucra.
La un moment dat, Dl. Noica mi-a comunicat că, în contul PNTCD, i s-a propus să fie ministru al Cercetării. Un portofoliu tentant, dar mai puțin potrivit decât acela de ministru al Construcțiilor (sau, ca să repet titulatura cuvânt cu cuvânt, al Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului). Aceasta era chiar specialitatea lui, mi-a spus, și ar fi fost într-adevăr un noroc să i se dea ocazia de a-și pune în practică, atât ideile politice, cât și pe cele profesionale. În ceea ce privește Ministerul Cercetării, nu putea să accepte să conducă un domeniu de care nu era direct interesat, deci a refuzat.
Am fost foarte impresionată. În jurul meu nu erau decât lupte pe viață și pe moarte pentru posturi, orice fel de posturi, fără să mai aibă cineva ideea sau timpul să-și pună problema specializării sau a competenței. M-am dus la Dl Diaconescu, pe care îl cunoșteam mai puțin și cu care vorbisem până atunci sporadic. În cadrul Convenției, legătura Alianței Civice fusese mai mult cu Dl. Coposu – până la decesul său din noiembrie 1995 – decât cu PNȚCD. Dl. Diaconescu era acum președinte al Camerei Deputaților și avea, bineînțeles, biroul la Casa Poporului, unde în mod ciudat rezolva și problemele de partid ( sediul PNȚCD din Piața Rosetti a rămas pe parcursul guvernării Convenției aproape părăsit, lucru ce părea rău prevestitor). De cum am trecut de intrarea păzită, informatizată, etanșă, m-am simțit ca și cum aș fi călcat pe o planetă străină. La ușa Dlui Diaconescu era o adevărată mulțime de solicitanți, printre care am trecut aproape înspăimântată.
– În timpul lui Ceaușescu era o vorbă: „omul potrivit la locul potrivt altcuiva”, i-am spus Dlui Diaconescu, fără nicio introducere. Asta vrem să continuăm? Dl Noica a refuzat un post de ministru, ceea ce reprezintă un examen de caracter pe care nu-l puteți ignora, în schimb este mult mai calificat pentru un minister greu, cel al Lucrărilor Publice. Aveți pe altcineva mai bun acolo?
– Nu! Mi-a răspuns Dl Domnia Sa. Pur și simplu așa a ieșit la împărțeală, la întâmplare. Putem schimba. Nu sunt încă bătute în cuie…
Cred că am stat în acel birou, în care intrasem pentru prima și ultima oară în viață, mai puțin de trei minute. Și în timp ce ieșeam și traversam mulțimea de solicitanți auzind cum cresc în urma mea buruienile otrăvite ale bârfelor, m-am gândit că victoria pe care o obținusem era, mai mult decât una pentru Dl Noica, una pentru logică și bun simț.
Inginerul Nicolae Noica s-a dovedit un ministru al Lucrărilor Publice sever și eficient, făcând ordine și introducând reguli stricte, iar urmărindu-i activitatea nu mă puteam împiedica să-mi amintesc mereu cu câtă hotărâre a refuzat, în acele zile de început, prerogativele unei funcții care simțea că i se potrivește mai puțin.
A fost punctul din care a început prietenia și îndelungata noastră colaborare, pentru că mai târziu aceeași autoritate și-a exercitat-o în calitate de vicepreședinte al Fundației Academia Civică, în folosul Memorialului Sighet. Mi-ar fi greu să-mi imaginez cum am fi reușit să rezistăm, în cadrul enormului efort și îndelungatului șantier de realizare a Memorialului, fără autoritatea lui de fost ministru, dar mai ales de constructor versat, obișnuit să trateze cu inginerii, cu meșterii și cu firmele de construcții. Prezența lui calificată și riguroasă alături de ideile noastre înaripate a fost întotdeuna un punct de sprijin pentru care i-am fost și îi sunt recunoscătoare.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.