În timp ce politica fierbe, clocotind aceleași bucăți de care s-a plictisit și ciorba (ce-a zis Udrea despre servicii ieri, ce-a semese-it alaltăieri, cum o  enervează pe ea și pe Băsescu numirea lui Hellvig la SRI, cum se joacă jalnic aceeași comedie în patru-cinci actori care devin uzați), eu ascult, fără întrebări, istorisirea unui bărbat din București. E în fire cu toate că apropie pensia. Venea obosit de la slujba lui. În drum spre casă, traversa un părculeț de lângă Gara de Nord, să ajungă mai iute lângă familie. Gerul din ultimele zile croise o pojghiță lunecoasă pe alei și, când să iasă din parc, din nou în stradă, pe care o traversa spre Piața Matache (peste monumentul de istorie a negustoriei de tarabe au trecut între timp buldozerele, care nu mai sunt ale lui Ceaușescu, și n-a mai rămas din el decât numele) a căzut. M-am dus, zice omul, cu amândouă picioarele în față și, căzând pe spate, m-am izbit puternic cu capul de pământul înghețat. Am realizat, nu știu după cât timp, că sunt întins pe spate și pe lângă mine trec oameni. Îi auzeam. Apoi i-am văzut. Doi tineri au schimbat câteva vorbe despre mine. Uite unde-l duce băutura! Ce rușine!- a spus fata. Dă-l dracului de bețiv! – a scurtat băiatul dialogul. I-am văzut un timp și apoi doar le-am auzit pașii, depărtându-se. Puteam doar clipi. Treceau și alții fără să mă bage în seamă. Stăteam întins pe spate, eram perfect conștient și speram. Speram degeaba. Nu-mi puteam mișca mâinile, picioarele. În rest eram tot eu. Nu simțeam frigul. Apoi a început să-mi fie frig. Asta înseamnă, mi-am zis, că nu-s mort. Morților nu le e frig. Cineva a venit apoi și mi-a cules geanta, care căzuse departe de mine. Apoi m-a căutat la piept. Am încercat să-i mulțumesc din ochi. Mi-a verificat și celelalte buzunare. N-aveam decât telefonul mobil. Am crezut că va apela un număr, cel de acasă, să-i alerteze pe ai mei. I-am auzit pașii depărtându-se. Se lăsase întunericul și eram tot acolo. Frisoanele de frig mi-au dat primul semn de mișcare. Am mișcat întâi degetele de la o mână, apoi am ridicat ușor palma care înțepenise pe pământul înghețat. A trecut ceva timp până m-am ridicat în capul oaselor. Am plecat anevoie spre casă. Mai aveam cinci minute de mers pe jos în condiții normale. Am mers ținându-mă de ziduri o oră, dacă nu mai bine. Nu m-a întrebat nimeni, nimic. I-am spus soției, în șoaptă – mă temeam că s-a rupt ceva în mine, în creierul meu – să-mi facă un ceai fierbinte. Doctorii au explicat, în termeni docți, ce mi s-a întâmplat, dar, spre norocul meu, asta a fost tot. Am scăpat cu atât.

      Nu, omul, pe care-l cunosc foarte bine, n-a scăpat cu atât. Câinoșenia sau doar indiferența semenilor care asistau cum lângă ei un om moare, care treceau nepăsători, au rămas săpate dureros în el. Controlul mișcărilor a revenit. În el a murit, de tot poate, încrederea în semeni. S-a stins ca o lumânare la un priveghi. El, singurul, își asista, perfect lucid, moartea care se instala fără ca un deget de ajutor să vină de undeva.

      Cineva vorbea deunăzi, cu argumente pe care nu le-am găsit valide, că peste tot e la fel. Că și americanii au scandaluri cu servicii, cu eleneleudrea ale lor. Așa o fi. Știi de  ce nu suntem noi totuși americani, i-aș zice acum? Fiindcă acolo, și spun asta fiindcă am văzut cu ochii mei, dacă un om, alb sau negru, bătrân, bolnav, cerșetor, tânăr drogat, cade pe stradă, primul care-l vede anunță serviciile de intervenție rapidă și încearcă să vadă ce-i cu el, dacă nu-l poate ajuta. De unde au asta în ei? Învață la școală, li se trage de la pieile roșii? Respiră ei și alții, din alte părți de lume, aerul întrajutorării care la noi a fost confiscat de vânt, fiind noi plantați la o intersecție păguboasă de vifore? Sau e doar o nefericită întâmplare, iar eu – cum și cred – n-am voie să generalizez?

Articol publicat pe ampress.ro