Emotia si admiratia noastra pentru gesturile eroice ale ucranienilor sunt unele autentice si care nu pot fi suspectate de falsitate. Multi dintre noi am mai trait asta odata, acum 24 de ani, cand ne-am vazut proprii concetateni omorati sau raniti, curajosi si de neclintit de langa obiectivele cucerite de ei din ghearele puterii tiranice de la Bucuresti. Si ei au plecat cu mainile goale sa-si caute drumul spre libertate printre gloate, diversiuni si atrocitati, unii, multi, au murit, altii au ramas mutilati pe viata, altii au vazut lucruri de neimaginat nici in cele mai cumplite cosmaruri si, totusi, au ramas in strada!
S-a tras fara discernamant in timpul primei revolutii transmise in direct! Au impuscat tineri, copii, femei, oameni neinarmati care nu reprezentau un pericol. Ai nostri au tipat si ei “Libertate”, si Dumnezeu ne este martor ca nu intelegeam libertatea in sensul ei complex economic si politic. Ne doream, in fond, demnitate, dreptul de a vorbi, o pereche de blugi sau un pachet cu cafea adevarata, caldura si apa calda. Dar, dupa ce ne-am ingropat eroii, am realizat ca revolutia ne-a fost furata a 3-a zi, dupa Scriptura, si am fost vanduti pe 30 de arginti. Total epuizati si dezamagiti, abia am asteptat o “scuza” suficient de uleioasa, dar pe care psihicul nostru sa o poata folosi ca scut in fata realitatii si datoriei de a continua schimbarea: “Revolutia a fost o lovitura de stat” (poate poti crede asta daca nu intri macar o data pe an in cimitirul Eroilor Revolutiei, sa multumesti ca azi poti sa te simti demn!), sau “au chemat prostii in strada ca sa insceneze o revolutie” (niciodata oamenii din acele vremuri, mult mai culti si mult mai verticali moral decat generatiile actuale, nu ar fi iesit in masa daca n-ar fi simtit).
Pentru mine, aceasta revolutie din Ucraina inseamna si o reactivare a tot ceea ce am trait si simtit acum 24 de ani, desi probabil traiam cel mai trist Craciun si An Nou din viata noastra. Era primul an cand cei de la Filarmonica, impreuna cu intreg corul, au cantat colinde vechi romanesti intre blocuri. Era primul an cand ne zambeam intalnindu-ne pe strada fara sa ne cunoastem. Era o complicitate dulce-amaruie, pentru ca, la cimitir, doua morminte erau pline de candele si flori: erau eroii nostri!
Apoi, cand anii au trecut, visele ne-au fost spulberate, vietile bulversate, cand am devenit martorii muti ai celor care au parasit tara, sau au plecat spre cer, au sosit si demonii conspiratiei sa ne explice detaliat cat de lipsiti de valoare sunt eroii nostri, cum revolutia a fost o lovitura de stat si cum cei care au murit au facut-o din naivitate. Le-au umilit familiile, au facut ca durerea lor sa devina atroce in loc sa fie alinata. Au inceput sa decoreze calaii. Apropierea zilei Revolutiei reprezinta pentru familiile si prietenii celor disparuti un supliciu. Apar din ce in ce mai multe ciuperci otravite intelectuale, cu un discurs delirant al cunoscatorului adevarului absolut. Vorbesc ca si cum nu s-ar adresa celor care au sacrificat multe tocmai pentru libertatea de „a delira”. Culmea, fac asta in numele „adevarului despre Revolutie”. Si, desigur, pentru a demonstra ca au acces la informatii, ca sunt persoane importante, ce merita sa fie numite VIP. VIP, peste cadavre, la propriu!
Americanii au o vorba: ”decat un adevar care ucide, mai bine o minciuna care te face sa zambesti”. Dar pentru asta iti trebuie discernamant.
Ma intorc la admiratia pentru poporul ucrainean. Am fost uluita sa constat ca cei mai “afectati emotional” de evenimentele din Ucraina sunt tocmai cei care au convingerea ca Revolutia romana a fost o lovitura de stat si ca eroii nostri au fost scosi in strada pentru a fi „carne de tun”. M-am intrebat cum este posibil sa-ti consideri compatriotii “naivi” si “victime ale manipularii” si, peste 24 de ani, sa-i numesti „eroi” pe cetatenii ucraineni, care se afla fix in aceeasi situatie. Admiratia lor capata forme mitice, sunt decisi, uniti, nu cedeaza. De am fi si noi asa…
E usor sa denigrezi un mort, al carui chip poate nici nu l-ai vazut vreodata, caruia nu-i cunosti familia. Asa ca in mintea mea persista un gand putin ciudat, fiindca nu cred in „revenire”, energii sau plati karmice: pare ca mortii de la Revolutie s-au intors ”sa se prezinte”, pare ca s-au intors sa ceara ceea ce le apartine, statutul de erou.
