Democrația greacă

Sunt ultimele minute de vot în referendumul grec. Fie Da, fie Nu, realitatea este că nimeni nu poate anticipa evoluția Greciei și a relațiilor sale cu restul țărilor europene, nici măcar pe termen scurt. Iată de ce nici nu vom specula aici în această privință. Situația Greciei este semnificativă – inclusiv pentru români – în multe privințe, care nu sunt în mod necesar legate de rezultatele acestui vot.
Întreaga dezbatere, dacă se poate numi așa, fie că o urmărim în presa internațională, sau pe rețelele de socializare, pune în lumină o divizare a opiniilor în două mari tabere, cu puține nuanțe care să facă tranziția între ele. De o parte sunt acuzatorii: grecii sunt leneși, guvernele lor succesive au fost mincinoase, Syriza este o ceată de aventurieri (în cel mai bun caz, politicieni “neexperimentați”), grecii o duc mai bine decât noi (est-europenii) și exploatează economico-politico-sentimental restul Europei ș.a.m.d. De cealaltă parte se află cei supărați pe Bruxelles și FMI: birocrații europeni umilesc Grecia, marele capital vrea să își asigure profitul pe spinarea populației, unde erau contabilii UE când Grecia a intrat îndatorată și fără o economie solidă în zona EURO, cum este posibil ca țări partenere cu Grecia în două organizații internaționale de magnitudinea UE și NATO să nu poată oferi Atenei un acord politic etc., etc.
Multe adevăruri istorice sunt uitate, însă, în această zarvă a duelului dintre cele două tabere. În primul rând, uităm faptul că datoria Greciei este o poveste fără sfârșit încă de la începtul statului elen. De cinci ori în istoria sa – de la începutul războiului de independență (1821) până la Marea Criză din perioada interbelică – Grecia a ajuns în situația de a nu-și putea plăti creditorii. În ultima dintre aceste ocazii, refuzul de a plăti, declarat în 1932, a durat timp de peste treizeci de ani, până în 1964 și poate că ar mai fi durat, dacă nu ar fi primit sprijin politic în ’64 și nu ar fi intrat în Uniunea Europeană în 1981. Prin urmare, o istorie de falimente în serie, mai gravă decât a oricărei țări europene, dar care a fost uitată din multe motive. Principalul motiv din epoca postbelică a fost cel de securitate: Grecia și Turcia erau necesare puterilor occidentale pentru a întări frontul sudic al NATO contra Uniunii Sovietice. Iată de ce, în pofida dezordinii financiare obișnuită în istoria statului grec, acesta a continuat să primească împrumuturi mai mari decât permitea economia reală. Aceeași iresponsabilitate arătată și în 2001, când guvernul a înșelat de-a dreptul UE cu privire la dimensiunile deficitului, după care a recunoscut înșelătoria dar nu a avut de suportat nicio consecință.
Desigur, dacă privim lucrurile din această perspectivă, parcă vinovăția Atenei tinde să se atenueze, pusă în balanță cu atitudinile jumătate iresponsabile, jumătate interesate ale partenerilor săi. Dar o altă întrebare se ivește: ce a făcut statul grec cu împrumuturile primite? A investit în dezvoltarea durabilă a economiei? A favorizat tehnologiile avansate și cercetarea? A orientat țara spre ramuri economice care să surmonteze lipsa de resurse (ca Japonia, de exemplu)? În mod evident, nu. De fapt, cea mai mare parte a împrumuturilor s-au dus în două direcții foarte puțin profitabile economic: o politică socială care a depășit mijloacele reale și o armată supradimensionată ca personal și înzestrare. Proasta gestiune nu constă în cazul Greciei numai în dezordinea din registrele contabile, ci în gândirea și politica economică în ansamblul său. Politicieni corupți și incompetenți au cumpărat un ciclu electoral după altul voturile populației cu înlesniri financiare pe care țara nu și le permitea, iar lor li se adaugă acum oamenii lui Alexis Tsipras, care pun în sarcina concetățenilor lor o decizie pe care este datoria lor de guvernanți aleși să o facă. Iar în privința cheltuielilor militare, ce ar mai fi de spus? Ce rost au avut în situația în care presupușii rivali sunt aliații din NATO, turcii? Întreținerea naționalismului, a doua sursă a votului populist care a susținut sistemul politic al Greciei atâția ani la rând, aceasta este explicația.
Ajunși aici, la cheltuielile care au adus Grecia la votul de astăzi, este drept să amintim și spre ce producători de tehnică militară s-au dus banii împrumutați de guvernul elen de câteva decenii încoace: 42% către Statele Unite, 25% către Germania, 12% către Franța, iar restul către diverse alte state europene.
Pentru orice argument am arunca în dispută există un contra-argument pe măsură. Nu-i întâmplător, pentru că nu suntem nicidecum într-o situație în alb și negru. Până la urmă, dacă vrem neapărat să alegem o tabără în acestă spinoasă chestiune, putem să ne punem o ultimă întrebare: atunci când un partid de stânga precum Syriza se află pe aceleași poziție cu unul naționalist și cu unul de extremă dreaptă ca „Zorii Aurii”, ce încredere putem avea în luciditatea acestui așa-zis exercițiu democratic al referendumului?