Articol semnat Cornel Constantin Ciomâzgă, autor Se întorc morții acasă
Dedic aceste însemnari memoriei celor care, în Decembrie 1989, au achitat, cu vieţile lor, dreptul meu de „a respira” diferit şi de a scrie acum aceste rânduri. Este pentru întaia dată când, după 25 de ani, încă stânjenit (fiindca mi se pare ca ma laud cu asta, si chiar daca nu-i asa tot va rog sa-mi iertati indrazneala), ca afirm public că am fost atunci si eu cu ei acolo, unde, din spaimă, neputinţă, obidă şi IUBIRE, s-a înfiripat curajul de a converti robia în triumf. Ei au spintecat zeniturile veşniciei, dobândindu-şi dreptul la aripi. Eu am rămas încă aici, înfipt în tălpile grele, pentru ca să văd cum sângele lor, întins pe caldarâmuri, nu vrea să se zbicească, ci, reavăn rămânând, ţine să ne aducă încă şi încă aminte ceea ce noi, prinşi, îndată după plecarea lor, în mrejele încurcate ale noii babiloniade, vai, am uitat. Când m-am alăturat lor atunci, în dupa-amiaza aceea de 21 Decembrie (o, ce timp!), eram împresurat de mari temeri şi de multe ameninţari. Dar deodată, toţi odată, aprinşi cu duhul de acelaşi Duh am şoptit, iar şoapta noastră s-a altoit îndată în strigătul biruinţei: Există Dumnezeu! „Există Dumnezeu!”… părea să ne raspundă ecoul glasurilor celor mulţi ce nu erau încă acolo şi n-au ajuns poate nicicând dupa aceea. Dar strigătul nostru si „ecoul” lor s-au contopit totuşi, învaluindu-ne în puterea comuniunii pierdute oarecând şi neaflate nici chiar pană astazi. Ni se arăta astfel, încurajator, virtutea unităţii. Crezământul părtaşiei dintre noi şi noi, al confienţei noastre cu Dumnezeu: Cuminecarea! Rădăcina latină a comunicării – azi tot mai critică. Temelia comuniunii – azi tot mai rară. Trăinicia comunităţii – azi tot mai şubredă. Tragedia umanităţii este chiar aceasta: comunitatea fara comuniune! Dar ce ne mai este de mirare astazi când, Doamne iarta-ne, cei mai mulţi trăim de ca şi când Hristos n-ar fi venit.
A mai trecut, iată, înca o zi de 22 Decembrie. A DOAUAZECI SI CINCEA! O zi pe care, dacă am înţelege-o şi am evalua-o pe deplin, am realiza că se cuvine s-o sărbatorim iar nu s-o comemorăm, precum se intampla an de an. Ea fiind, ca importanţă istorică, spirituală mai ales, cel mai valoros eveniment al ultimilor o sută de ani. Dar probabil că unele „dez” interese diktează încă atat de ferm, încât bucuria continuă să fie comemorată în loc să fie praznuită. Şi asta, viclean sau inconştient(?!), tot cu pretul săngelui nevinovat. Pentru că, nu-i aşa, momentul s-a statuat cu titlul de „Ziua Comemorării Victimelor Revoluţiei”. Aşa… groso modo. De-a valma. Mucenici si călăi. E drept că în Decembrie 1989, începănd cu 22, au fost şi „victime”, din rândurile purtătorilor de uniforme. Pentru ca, cei ucişi de catre „victime” au fost EROI. Iar unii dintre acestia chiar Mucenici! Mă gândesc în chip aparte la cei din primele ore şi zile de la Timişoara, şi la cei din seara zilei de 21 Decembrie din Bucureşti. Acestia au fost sfârtecaţi de gloanţe, arşi ori striviţi de şenilele tancurilor comuniste strigând: „Există Dumnezeu!”.
Nădajduiesc că într-o zi cei meniţi să înţeleagă şi să evaluaze aceste „neântamplări”, să se „elibereze” de opresiunile inculturii religioase, şi de frustrarile culturale şi sa preţuiasca mai mult măreţia (re)naşterii decât cultul morţii, bucuria învierii, iar nu înneguratele parastase.
22 Decembrie înseamnă altceva decât momentul în care s-au schimbat gărzile, inaugurându-se şirul acestor comemorari (?!) tot mai improvizate şi mai festiviste, populate cu personagii tot mai ipocrite şi mai activiste, în detrimentul Cinstirii Eroilor şi (vreau să cred că în curând) al Prăznuirii Mucenicilor. Doamne, sa ne ierti! (3C)
NR Articol aparut pe pagina de facebook Se intorc morii acasa
