În dimineața asta luminoasă de Crăciun, după un Ajun în care mi-au zumzăit albine în curte și-s semne că și azi vor ieși din urdinișuri, ceea ce, mărturisesc nu mi s-a mai întâmplat în viață, la un asemenea moment al iernii, am încercat să-mi sorb cafeaua lângă instrumentul meu de scris care nu mai e mașina de scris, pixul sau pana de gâscă, ci laptopul. Aici notez gânduri, scriu poezii, comunic, primesc mesaje generoase sau strepezite. Am avut curiozitatea să văd ce din scrisul meu a stârnit interes și m-am oprit la editoriale. În ultimele luni, editorialul care a adunat cele mai multe comentarii și accesări pe ampress.ro se cheamă simplu ”Iohannis”. E parcă o parolă de deschis porți, un cod al speranței. N-am pus alături nimic, n-am adjectivat, n-am pus zorzoane stiliste. am adunat câteva gânduri și atât. Reacția e miraculoasă iar interesul începe să țină de o magie colectivă. Fie ca această magie să ajute la reclădirea, în fiecare dintre noi, a unei forțe interioare de neînvins. Altfel, singur, sibianul nu face decât să dea un exemplu de conduită și patriotism. E mult? E puțin? Este enorm. Dar fără sforțarea colectivă de a schimba ceva în chimia noastră sufletească și civică va fi greu. Urez de Crăciun conaționalilor mei curajul de a încerca să se transforma și să-i transforme pe cei din preajmă. Interesul față de articolul meu intitulat simplu ”Iohannis” mă determină să-l reiau. Crăciun fericit tuturor!
Iohannis
Klaus Iohannis s-a înfățișat astăzi ca președinte. S-a adresat Parlamentului și Națiunii ca președinte. E prima oară, iar înfățișarea sa, în toate datele ei, vorbă, gest, ținută, privire, indică un alt personaj și o altă personalitate. Nu, nu seamănă cu niciunul dintre predecesorii săi. Nu mă hazardez să fac comparații mai îndărăt în istorie, unde aș găsi asemănări de gestică rezumată și stăpânire de sine. O voi face mai târziu.
Astăzi am trăit și o întâmplare aproape incredibilă. Am un prieten cu care m-am războit pe tema Iohannis săptămâni în șir. Prietenul meu nu e nici prost, nici analfabet, e un individ muncit de nuanțe. Ei bine, când venea vorba de ”neamț”, turba. Îl ura fără să-l știe. Îl detesta cu argumentele furnizate de o anumită televiziune pe care, el care diseca tot, le lua de bune. Telefonul lui m-a prins în clipa când Iohannis își încheia discursul din Parlament. ”Mi-au dat lacrimile, mi-a spus. N-am fost niciodată atât de mișcat de un om politic, de un discurs sobru și exact, așa cum mi-l doream”. Te-ai tâmpit! – zic. Sper că nu te-a impresionat ”mutălăul”? Așa îl poreclea. Ba da. El m-a impresionat și dă-i aprecieri pe care le așteptam de oriunde, mai puțin de la amicul meu bucureștean. Un discurs poate schimba radical o opinie? Uite că da. Amicul meu, cu o situație consolidată, nu vânează nimic. Nu juca teatru nici cu el și nici cu mine.
Ce mi-a plăcut mie din ce-a spus președintele Iohannis: Mi-a plăcut, în ordinea în care le-a spus, dorința de a întări parteneriatul cu americanii, dar nu DOAR ÎN SFERA MILITARĂ. Vrea și schimburi economice, vrea o colaborare culturală. În șase luni, de altfel, va prezenta o strategie militară a României în domeniul apărării. Toți, a spus apoi, ne dorim o transformare profundă a societății. Schimbarea legislației nu este suficientă. E nevoie de o schimbare de atitudine, de mentalități, de mod de lucru. Îmi doresc, a spus noul președinte al României, o țară scoasă din sfera senzaționalului. Își dorește, și asta a înfiorat chipuri și a stâlcit mimici de miniștri, de parlamentari, de…, dispariția cuvântului corupție. La sfârșitul mandatului său nu vrea să mai existe acest blestem. Păi se poate? Ai nenorocit o întregă clasă de politicieni, calificați doar să jefuiască națiunea. Îmi doresc, a mai spus Iohannis, o națiune puternică, o națiune care știe ce vrea PENTRU SINE! Vreau ca pentru fiecare român să fie o mândrie că face parte din această națiune.
A zis mai multe Iohannis. Le-au mai zis și alții, dar parcă nu așa. Clar, limpede, cu forța pe care ți-o dă credința că faci ceea ce trebuie făcut.
E prima dată când prietenul meu din București, votant pătimaș al altcuiva, pronunță
numele Iohannis. Cu vizibil respect. A uitat toate poreclele care suplineau o identitate și, simțindu-se vinovat parcă față de sine, m-a sunat și, părându-i-se că nu m-a convins, m-a mai sunat o dată.
Nu cred că e vremea entuziasmelor, cu toate că nouă ne e în firea latină și balcanică. Ce pot să-i spun, pe acestă cale, fiindcă la telefon n-am apucat, amicului meu, e că va fi greu, cumplit de greu, în România pe care o știu. Dar nu imposibil. Dacă proiectul lui Iohannis este acesta și n-am motive să mă îndoiesc, apoi trebuie ajutat. Și va trebui să începem cu noi înșine, înhămându-ne la o muncă de autosalvare.
Articol publicat de ampress.ro
