Citesc, crucindu-mă, cum spunea bunică-mea, Dumneazeu s-o odihească în liniște, texte de-o agresivitate inexplicabilă. Oameni aparent normali, unii citiți, cu slujbe și familii, spun scârboșenii și amenință cu linșajul. Fiecare avem dreptul la enervare. Fiecare mai sărim calul, iar eu nu fac excepție de la stridențe. Dar prea sinistră ură găsesc printre rânduri, prin rânduri și, ca o untură râncedă, peste rânduri.
Mi-am exprimat, aducând argumente, poate nu destule, poate nu îndeajuns de convingătoare, convingerea că Băsescu este otravă pentru viața aparent normală a țării mele. Am constatat direct asta și m-am simțit obligat s-o scriu. Trei cărți de publicistică, Ciorne 2,3 și 4, adună peste o mie de pagini care radiografiază critic epoca Băsescu. Sunt înjurat crunt, scârbos, nedrept și nedemn că aș fi omul lui Băsescu fiindcă nu-l agreez pe Ponta. Am explicat, poate nu destul de limpede, că Ponta, pentru mine, este, cu o scrobeală suplimentară, un nou Băsescu, poate mai nociv. Iubitorii lui Ponta, care nu-l știu decât de la televizor, spre deosebire de mine, se simt îndreptățiți să-mi conteste cinstea, dreptul de a-mi exprima opinia, statutul de cetățean. N-aș fi crezut vreodată că oamenii țării mele mioritice și aparent blajine ajung la o astfel de agresivitate încât să-și dea cu toporul în cap, cum aud că s-a petrecut acum câteva zile într-un județ din Sud, pentru motive de nepotrivire politică. Un om a fost ucis, de un văr parcă, pentru că nu ținea cu candidatul preferat de asasin. E prea mult.
Fiți calmi, concetățeni. Nu urâți la grămadă oamenii și nici măcar politicienii. Am prieteni politicieni, nu mulți, din toate partidele, și din PSD și din PNL, mai puțini din fostul PDL, pierduți acum în ceața unui liberalism difuz. Putem sta la masă împreună, putem vorbi despre copii, despre culoarea frunzelor toamna, despre pericolele mondiale. Nu credeam că ajungem să ne dăm în cap, cum se petrece, pentru că nu-l simpatizez acum pe Victor Ponta, creștin practicant de puțină vreme, geto-dac venit, cum însuși o spune, de o sută de ani în România pentru a-i uni pe români. Pe români i-a unit jertfa miilor de militari care-au trecut, batalioane eroice, Carpații, i-a unit Alba Iulia și conștiința de neam. Acum îi dezbină sărăcia, sărăcie care i-a dus acolo încât dau un vot pentru un biscuit. Dacă Ponta vrea să-i unească, s-o facă, dar nu în sărăcie, ci în demnitate și bunăstare. Vreau un președinte care să vrea abolirea mizeriei morale, eliminarea furtului deșănțat. Nu-i vina mea că nu l-am identificat în persoana adulată de unii care mă cred ignorant iar eu îi acuz, la rându-mi, de crasă ignoranță, pe cel numit mai sus. Și totuși, e prea mult să ne dăm în cap. E prea mult să ne ucidem pentru Ponta sau pentru Iohannis, pentru Băsescu sau pentru politicianul Puțilescu. Ei, politicienii, sunt mai grijulii cu ei. Hai să încercăm să fim mai grijulii și noi cu noi. Votul e al nostru în cabina de vot. Să votăm fără a ne da în cap. O doamnă – doamnă? – politică, din Craiova, spune că dacă o mai enervăm nițel scoate poporul în stradă și face război civil. E, cred eu, dovada că noi, eu, tu, suntem o materie primă utilizabilă cum vrea politicianul, un fel de rege scălâmb și atotputernic. Regii adevărați au fost eliminați din păcate din istoria contemporană a patriei. Nu, nu merită să ne dăm în cap nici pentru Ponta, nici pentru Iohannis, pentru niciun politician nu merită să ne dăm în cap. Și în general nu merită să ne dăm în cap pentru nimic. Au grijă alții să ne administreze, zilnic, pari în cap, cel mai nemilos fiind sărăcia, sărăcia noastră, pe care politica, îmbuibată, se cocoață triumfătoare.
Nu-s plătit de nimeni domnilor, n-am contracte de publicitate politică, agenția mea de știri poate comite greșeli fiindcă redactorii sunt și ei oameni, dar nu-s vasalii nimănui, iar eu nici atât.
Articol publicat pe ampress.ro
