Motto: “Norocoşilor, voi aţi murit cu iluziile întregi. Aţi murit crezând că celorlalţi, care v-au văzut murind prin televizor, le va păsa de moartea voastră. Aţi murit fiind siguri că cei care v-au ucis vor plăti crima. (…) Aşa că dormiţi în pace, eroi! În România toţi v-au uitat!
V-au uitat până şi cei pentru care aţi murit. Cel mult o dată pe an, câteva zeci de trecători îşi aduc aminte de voi şi aprind câte o lumânare. Una, că şi lumânările s-au scumpit şi dacă luăm mai multe nu ne rămân bani pentru ness sau pentru pâine. Dormiţi în pace, eroi! Rămânem noi, supravieţuitorii, să trăim toată durerea de a nu fi murit la timp.
Dormiţi în pace, norocoşilor!”
Călin Nemeş, Luptător în revoluţia din decembrie 1989. Rănit pe 21 decembrie, la Cluj. “Scrisoare de la Răniţi pentru Eroi” – 5 decembrie 1992
Ce s-ar mai putea spune la aniversarea unui sfert de veac de la ieşirea României din regimul comunist? S-au spus şi s–au scris milioane de cuvinte, mii de cărţi, broşuri, reviste, în România şi în străinătate, despre ceea ce a fost un teribil puzzle nici astăzi rezolvat. A fost revoluţie, lovitură de stat, “loviluţie”, revoltă? Au fost implicate serviciile secrete ruseşti, ungureşti, americane, occidentale? Singurul fapt cert este că sute de oamani au fost omorâţi şi răniţi în Decembrie 1989. Restul sunt poate poveşti înspăimântătoare dintr-un Crăciun însângerat…
Octavian Paler: “Disperarea oamenilor l-a făcut pe Ceauşescu să fugă”
“Un alt elicopter a aterizat pe terasa fostului sediu al CC al PCR. Nu înţelegeam ce se petrecea. Eram martorii unei istorii pe care o făceau alţii (nici azi nu-mi e clar “cine”). Spre amiază, presiunea asupra porţilor clădirii a sporit şi, la un moment dat, mai mulţi tineri au apărut la ferestrele de la primul etaj, aruncând cărţile şi tablourile lui Ceauşescu. Din câte se părea, nimeni nu opunea rezistenţă în ceea ce fusese până atunci fortăreaţa principală a comunismului oficial. Tinerii urcau la etajele superioare ca o apă care creştea văzând cu ochii. Era soare şi neobişnuit de cald pentru acea perioadă. Când elicopterul cu care a fugit Ceauşescu a trecut pe deasupra noastră, s-a auzit un huiduit imens şi uşurat. Am scris în Don Quijote în Est (aşa gândesc şi azi) că există un gen de disperare care te goleşte de teamă. Când nu te mai interesează ce rişti. Nu ştii decât că “aşa nu se mai poate”. Această disperare a fost singura pe care “ei” n-au mai putut-o stăpâni, singura care i-a speriat de moarte. Căci împotriva speranţelor armele erau de ajuns, dar cum să reprimi disperarea unei mulţimi? Cred că asta l-a făcut pe Ceauşescu să fugă (…)
Comunismul a fost, categoric, un timp al măştilor. Acum, măştile au căzut. Lichelele sunt mai sincere. Mitocanii nu se mai prefac. Pudibonzii ipocriţi s-au repezit la revistele pornografice. Canaliile l-au făcut pe Caţavencu să pară un diletant. Şi-mi aduc aminte de “noii îmbogăţiţi” din romanele lui Camil Petrescu. Sub măşti au apărut, am impresia, chipuri cunoscute.”
Convorbiri cu OCTAVIAN PALER – Daniel Cristea-Enache, Corint, 2007
Generalul Stănculescu: “Mai sunt şi alte lucruri care nu se pot pune pe hârtie decât peste 50 de ani.”
– …Sunt dezamăgit de societatea românească. Eu merg mult pe jos şi aud cum lumea îşi manifestă nemulţumirea. Au ajuns să regrete perioada anilor ’60-’70, când erau magazinele pline şi oamenii aveau şi putere de cumpărare.
– Atunci, a fost o greşeală răsturnarea lui Ceauşescu de la putere?
– Nu ştiu dacă a fost o greşeală, dar ştiu sigur că am greşit în felul cum ne-am organizat după căderea lui Ceauşescu. Noi am ajuns într-o formulă economică varianta irakiană sângeroasă. Diferenţa e că noi suntem în varianta economică.
– De ce vă lamentaţi acum, doar în 22 decembrie 1989 puterea a fost în mâinile dumneavoastră…
– Da, şi am visat că va fi democraţie. Eu trăisem toate dictaturile: a lui Carol al II-lea, a lui Antonescu, plus scurta perioadă de tentativă de instaurare a dictaturii a Gărzii de Fier. Apoi au venit ruşii şi ne-au băgat „democraţia” lor pe gât. Şi atunci am zis că trebuie să trăim liberi, că trebuie ca românii să simtă că nu mai au nici o constrângere. N-a fost aşa. O ţară care după revoluţie se divide, din punct de vedere politic, în 252 de partide, e o ţară ciudată, nu se poate aşa ceva! Ne-am umplut de ură şi tot ce-a fost mai rău în noi am scos la suprafaţă. Ne-am distrus unitatea naţională şi ne-o distrugem în continuare.
– Se putea evita eliminarea fizică a lui Ceauşescu?
– Nu ştiu dacă nu cumva s-ar fi ajuns la război civil. Cred că dacă nu-l eliminam, ajungeam la război civil.
– A bănuit că dumneavoastră aţi fost cel care i-aţi făcut-o?
– Bineînţeles. M-a văzut în faţa lui, pe 22 decembrie dimineaţa, când l-am condus la elicopter şi apoi, peste trei zile, m-a văzut la proces, la Târgovişte. Cum să nu-şi dea seama?! Nu era chiar aşa de prost cum mai zice lumea. Avea o inteligenţă nativă care nu poate fi pusă la îndoială.
– De ce a mai fost nevoie de un simulacru de proces, din moment ce decizia executării lui fusese luată înainte de a fi dată sentinţa completului de judecată?
– Probabil că aveau nevoie de acoperirea unui proces cei care luaseră puterea şi care hotărâseră organizarea acelui proces.
– V-a marcat execuţia celor doi?
– Eu sunt un om care îşi stăpâneşte destul de bine emoţiile dar, evident, am fost marcat. Cineva spunea că atunci am acţionat cu sânge rece. Nu era vorba de sânge rece, pentru că sangele meu era îngheţat în acel moment, dacă vreţi să vorbim de nuanţe. Nu ştiu dacă a fost bine sau rău, dar cineva trebuia s-o facă.
– Sunteţi de acord că dumnevoastră aţi fost coordonatorul a tot ce s-a întâmplat atunci?
– Poate la început. Dar apoi m-am plictisit de „anturaj”. Apropo de faptul că n-am făcut nici o şcoală la Moscova: mai mult, dintre toţi generalii de rang înalt, eu nici nu am fost membru al Marii Adunări Naţionale sau al Comitetului Central. Era o umbră de îndoială în privinţa mea datorită originii mele burgheze. Aşa că nu avea cum să-mi placă „anturajul”.
– De ce v-a fost teamă în 22 decembrie 1989?
– N-am fost sigur pe 22 decembrie 1989 că lucrurile sunt pe un curs ireversibil. Ştiam că există nişte planuri pentru situaţiile în care s-ar fi încercat răsturnarea regimului şi nu puteam fi sigur că ele nu puteau fi aplicate sau că nu vor fi aplicate.
– Când aţi fost sigur că evoluţia este ireversibilă?
– Pe 22 decembrie seara.
– În timpul procesului din 25 decembrie, Ceauşescu v-a reproşat ceva, vi s-a adresat direct?
– Nu.
– Dacă ar fi posibil să mai treceţi încă o dată prin momentele de atunci, precum cele din 22 decembrie, aţi mai proceda la fel?
– Aş proceda la fel dar după momentul 22 decembrie 1989, aş proceda altfel.
– În ce sens?
– După 23 decembrie aş lua altfel problemele în mâinile mele, nu le-aş mai lăsa în mâinile „voluntarilor”. Practic, după 23 decembrie a început lupta pentru putere, între vechii şi noii lideri, mai bine zis între vechii şi vechii, pentru că cei noi erau tot vechi.
– Îmi spuneaţi, acum câţiva ani, că aţi fost singurul general al Armatei Române care nu a făcut şcoala la Moscova. În acest context, care au fost relaţiile dumneavoastră, în 22 decembrie 1989, cu grupările pro-kaghebiste care au apărut? I-aţi lăsat să-şi facă de cap? La rândul lor, ei v-au lăsat în pace?
– Păi, în seara de 23 decembrie 1989, generalul Militaru nu numai că a vrut să preia puterea, dar a vrut să instaureze dictatura militară. Şi-a luat nişte oameni de nădejde ai lui dar care erau nişte „oameni de deznădejde”, de fapt, pentru că erau adunaţi de pe drumuri. Singurul care a supravieţuit a fost generalul Vasile Ionel pe care, din motive de colegialitate, probabil, Iliescu nu a vrut să-l scoată din sistem. I-am propus lui Iliescu să-i scoata pe toţi din sistem. Singurul care a rămas din „garda” adunată de Militaru a fost Vasile Ionel. Bănuiesc că asta a fost motivul, relaţia lui Iliescu cu Vasile Ionel, mai ales că Iliescu şi Ionel au fost în aceeaşi perioada în URSS, la cursuri. Mai sunt şi alte lucruri şi relaţii care nu se pot pune pe hârtie decât peste 50 de ani…
NR Articol publicat in editia tipărită Expres Magazin din luna decembrie.
