Bramburita noastră democrație, convulsivă și agitată încât hapsânii și victimele sunt luați la grămadă și adesea confundați, nu ne mai lasă răgaz pentru aduceri aminte. La țară încă se mai poartă ritualul pomenirii morților. Morții apropiați, ai familiei. Morții literari, niciodată, cu toate că la școală am învățat că ei supraviețuiesc prin operă și devin nemuritori. Societatea noastră de îngâmfări și opulențe, sub care își târăște supraviețuirea o lume de anonimi ignorați, nu-și face niciodată timp, sau dacă o face o face rar de tot și formal, să-și pomenească scriitorii. Ea e ocupată, ca de o armată vrășmașă, de politicieni. Numele lor care a devalizat și sacralitatea este rostit zilnic de mii de ori, pe toate tonurile și pe toate canalele.
Cu unii scriitori am viețuit până ieri. Au dispărut ca o specie neadaptată. Cu atât mai rară mi-a fost bucuria și surpriza ca un cititor al mâzgălelilor mele, să pomenească, într-un comentariu trimis din diaspora care-mi era adresat, numele lui Fănuș Neagu. Brăileanul s-a stins, ca o feștilă suferindă, pe patul Spitalului Elias, acum trei ani, doborât de un cancer care i-a ros încet făptura și l-a chinuit până i-a stins și ultimul geamăt. Fănuș, pe care am avut bucuria să-l întâlnesc, fără a mă număra printre amicii lui de nesfârșită boemă, vorbea bolovănos și greoi, cuvintele ieșindu-i din gâtlej cu țărână pe ele și aluviuni de parcă extrăgea o lotcă din mâlul Dunării. Scria însă cu o duioșie a metaforei pe care puțini au atins-o, oratoria lui păguboasă fiind din belșug compensată de oratoria condeiului care valsa ca o balerină din Lacul Lebedelor și broda savante îmbinări la masa de lucru. Fănuș a fost și a rămas un poet în tot ce-a slobozit condeiul lui. Că scria despre driblingurile lui Dobrin sau despre fantomaticii lui pescari din apele Brăilei, Fănuș Neagu rămânea marele poet în proză. Mi-l imaginez incapabil să scrie o cerere de lemne la primărie sau un demers bancar, fără o buclă de ironie inspirată. Metafora îl urmărea ca o umbră, lipită de condeiul lui magic, încolăcit de culori și ghirlande.
La trei ani după ce făptura sa mare s-a împuținat până la a deveni nevăzută, mă gândeam că Uniunea noastră de breaslă îl va pomeni într-un fel. N-am știință s-o fi făcut. Frumosul nebun a rămas închis în cărți și, dimpreună cu cărțile în zilele noastre, în uitare.
NR Articol publicat pe ampress.ro
