Plânsul drept, în țara strâmbă

Eu nu prea plâng. Rar, ce-i drept, mă vărs din interior în felul ăsta, că aşa m-a lăsat Dumnezeu. Când mi-au murit bunicii, n-am putut plânge, deşi îi iubeam nespus. Când părinţilor mei, care sunt tot ce pot preţui mai mult pe pământul ăsta şi pe orice planetă, cu viaţă sau fără, din univers, li s-au întâmplat lucruri rele şi, în prima fază, cu şanse minime de reuşită, n-am plâns. M-am încordat, am luptat fără odihnă şi-am făcut, cu ajutorul lui Dumnezeu, totul să întorc soarta şi viaţa şi moartea de pe locurile lor, ca să iasă bine. Şi-a ieşit. Şi-abia atunci am putut plânge. Când m-au aruncat afară din sistem, ca pe-o ciumată şi-o vinovată şi-o hulită de tagma lor, în care nu m-am regăsit niciodată, iarăşi n-am plâns. Pentru că ştiam că sunt nevinovată, poate. Dar când am reuşit să mă mobilizez şi s-o iau de la capăt, într-un soi de viaţă mai bun, mai curat, am reuşit să plâng şi să merg mai departe. Când, după o vreme, viaţa iarăşi m-a încercat, pe mine, cu mine, în mine, din nou n-am plâns. M-am zbătut şi-am putut, tot prin El, să încurc planurile rele şi să răzbat ca şi când nimic urât n-ar fi fost. Şi după ce-am închis povestea, am fost în stare să plâng cu foc. Şi-am mai plâns. Ieri. Şi chiar dacă n-are legătură directă cu mine sau cu familia mea, ieri am plâns când am văzut poza unui copil de 14 ani, care a purtat, la şcoală, un tricou pe care era imprimat aşa: „My dad, my hero”. E un copil pe care nu l-am văzut niciodată, însă îi cunosc părinţii. Şi, chiar dacă n-o să pot spune de ce a purtat copila aia un aşa mesaj (sau cel puţin nu astăzi), şi eu cred în el. Şi-n mesaj, şi-n copil, şi-n tatăl ei. Tot ce îmi pot dori pentru fetiţa asta sensibilă, este să poată trăi într-o ţară normală, în care copiii să nu-şi mai imprime de durere, mesaje, pe piept, ci din iubire, preţuire, credinţa în ceea ce vor să transmită. Și să-şi bucure părinţii atunci când simt că e nevoie să ştie o lume întreagă cât sunt de iubiţi, nu să-i facă să plângă, de neputinţa şi revoltă. Şi neplânsul stă tot în fiecare dintre noi. Unul câte unul. Cu cât mai repede pricepem că e nevoie de mâna, gândul, fapta bună şi opinteala, după caz, faţă de tot ce-i strâmb, cu atât copiii noştri, mă rog, ai voştri, vor reuşi să ne ajute pe toţi să trăim cum merităm. Nu cum ni se impune. Pentru că gândul meu nu e pornit decât spre banala frază care mi-a fost servită, tot ieri: mă duc să culc copilul până când asta nu devine ceva ilegal.